Melodiei de toamnă-A.E.Baconsky

Frunze metalice cad,

Oglinda apei e spartă-

Frunze metalice cad,

Le-nvăluie apa, le poartă.

Dragostea ta m-a strigat?

Vântul îmi bate în poartă.

E de mult, de demult

Cântecul apei aceste-

E de mult, de demult,

Șoapte colindă prin trestii.

Dragostea ta s-o ascult?

Murmurul clar al poveștii.

Taie văzduhul plutind

Razele soarelui- spade,

Taie văzduhul plutind

Stoluri de păsări nomade.

Țară, în gând te cuprind...

Bruma sau liniștea cade.

Ceață albastră în vad,

Seamănă oamenii grâne,

Ceață albastră în vad-

O, dimineața de mâine!

Frunze metalice cad,

Aura toamnei rămâne.

Pentru pace mă rog-Magda Isanos

Pentru pace mã rog, pentru lucruri uitate
și pentru oameni din singurãtate.
Un cerc vrãjit se-nchide în jurul lor.
Și fruntea îngheatã, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.

Mã mai rog pentru sângele plin
de întuneric și spaimã, sânge strãin,
nicicând sã nu fie vãrsat pe pãmânt,
unde morții aproape ca florile sînt.

Primăvară - Cincinat Pavelescu

 În iarba verde stau lungit...

miroase aerul a floare;

o toropeală-adormitoare

mă fură-ncet. Sunt fericit!

E umbră, pace și răcoare,

un vânt ușor și liniștit,

mângâietor, sărută nucul...

e umbră, pace și răcoare,

ce clar, departe, cântă cucul;

Un dor de viață negrăit

din om și fire se desprinde.

Dac-aș putea în brațe-aș prinde

întregul zării nesfârșit.

Și toată seva primăverii

prin mine vraja și-o propagă.

Sub caldul ei, așa de dragă

mi-e pacea limpede a serii.

Și fiecare fibră-n mine

mai tânăr și mai viu tresaltă...

pricep latenta simfonie

a firelor-de iarbă-naltă

pe care vântul le mlădie

și le sărută și le-apleacă,

când spre pădure vrea să treacă.

Ca floarea umedă sub rouă,

nădăjduiesc o viață nouă.

Și, cum prin frunze tainic moare

amurgul serii auriu,

din umbră, o privighetoare

îmi cântă strofele ce scriu!

Liliacul-Nichita Stănescu

 Un liliac mi-a înflorit

Surata primăvară

Sub geamul meu l-a răsădit

Cu taină într-o seară

Cu frunzulițe de smarald

Și stele moi în geamuri

Când razele în el se scald

Încet îmi bate-n geamuri

La ciocănitul lui timid

Cu mâinile avide

Eu ferăstruica i-o deschid

El florile-și deschide

Apoi deodată, nu știu cum

Din tremurări enorme

Încet el se preface-n scrum

Și se-trupează-n forme!

Cu părul zulufit de vânt

Răsare o copilă

Cu dinți de-azur, cu gura cânt

Și trupul de argilă

Etc.

Frumoasă-i-Mihai Eminescu

În lacul cel verde şi lin

Răsfrânge-se cerul senin,

Cu norii cei albi de argint,

Cu soarele nori sfâşâind.

Dumbrava cea verde pe mal

S-oglindă in umedul val,

O stâncă stârpită de ger

Înalţ-a ei frunte spre cer.

Pe stânca sfărmată mă sui,

Gândirilor aripi le pui;

De-acolo cu ochiul uimit

Eu caut colo-n răsărit

Şi caut cu sufletul dus

La cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stânca în jos,

Mă culc între flori cu miros,

Ascult la a valului cânt,

La gemătul dulce din vânt.

Natura de jur, împrejur.

Pe sus e o boltă de-azur,

Pe jos e un verde covor,

Ţesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin

Simt zefiri cu-aripi de fiori

Muiate în miros de flori,

Văd lebede, barcă de vânt,

Prin unde din aripe dând,

Văd fluturi albaştri, uşori,

Roind şi bând miere din flori.

De ce nu am aripi să zbor,

M-aş face un flutur uşor,

Un flutur uşor şi gentil

Cu suflet voios de copil,

M-aş pune pe-o floare de crin

Să-i beau sufleţelul din sân,

Căci am eu pe-o floare necaz,

Frumoasă-i ca ziua de azi!

 

Lumina-Tudor Arghezi

 

Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.

Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.

Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbeşte, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul, şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui.

Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za şi ascunde-ţi ochii în coif, şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.

Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.

În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.

De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e... 

Vasile Voiculescu-Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică...

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...

- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea - eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!

- Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea...

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier...

- "Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă" - Ah, gemui, pier...

O clipă, inima mi se făcuse Cer.