Mâinile lui Dürer

 În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii.
Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
       După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
       Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a muncit în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările Albrecht au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat  pentru a ţine un toast în cinstea celui mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-și îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost:
-Și acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."
       Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu:" nu, nu, nu".
       În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi , ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.;
-" Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pt a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu."
       Mai mult de 450 ani au trecut.Până acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer ) portrete, schiţe , desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse muzeele mari ale  lumii.
       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
        Şi-a denumit opera simplu" Mâini", dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii:" Mâini în rugăciune ".

Adevărul despre viață

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.
……………………………………………………………………………………..
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.
Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:
Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.
……………………………………………………………………………………..
Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.
……………………………………………………………………………………..
Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.
Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.
Cu alte cuvinte:
*dragostea nu înseamnă perfecţiune;
* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;
* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;
* viaţa este bucuria de a fi împreună.

Cel mai bun drum din viaţă

Era odată un conducător care credea că, dacă ar avea răspunsurile la trei întrebări, s-ar conduce pe el însuşi pe cel mai bun drum din viaţă, indiferent de circumstanţă. Cele trei întrebări erau:

1. Când este cel mai bun moment pentru a face un lucru?
2. Cine sunt cei mai importanţi oameni?
3. Care este cel mai important lucru?

  El a împrăştiat cele trei întrebări prin întregul ţinut asupra căruia domnea, cerându-le oamenilor să răspundă. Persoana ale cărei răspunsuri l-ar fi mulţumit, urma să primească o recompensă generoasă.

  Deoarece nici unul dintre răspunsurile primite nu fuseseră mulţumitoare, a plecat el însuşi în căutarea lor. S-a hotărât să vorbească cu un învăţat bătrân care locuia sus, pe vârful unui munte.

  Când împăratul a ajuns pe vârful muntelui, i-a cerut învăţatului să-i răspundă la cele trei întrebări. Bătrânul lucra în grădina lui. L-a ascultat cu atenţie şi apoi s-a mulţumit să continuie să sape fără a sufla vreun cuvânt. Cârmuitorul l-a privit pe bătrân şi, gândindu-se că acesta trebuie să fie foarte obosit, i-a spus: “Am să continui eu sa sap pentru o bucată de vreme. Odihneşte-te.”

  Şi astfel, cârmuitorul a început să sape în timp ce maestrul se odihnea. După câteva ore, împăratul a lăsat de-o parte cazmaua şi i-a spus învăţatului: “Dacă nu vrei să-mi răspunzi la întrebări, atunci am să plec.”

  Chiar atunci maestrul l-a întrebat: “Ai auzit ceva?” şi s-a uitat spre pădure. Deodată, a ieşit din pădure, împiedicându-se, un om care se ţinea de stomac. Maestrul şi conducătorul au alergat spre el şi l-au văzut prăbuşindu-se la pământ. Au văzut că avea cămaşa sfâşiată şi plină de sânge din cauza unei tăieturi profunde. Împăratul i-a curăţat rana şi şi-a folosit propria cămaşă drept bandaj. Omul a deschis ochii şi a întrebat dacă ar putea bea ceva. Cârmuitorul a alergat la cel mai apropiat râu şi i-a adus omului nişte apă. Acesta a băut-o însetat, apoi a căzut la loc şi a adormit. Învăţatul şi împăratul l-au dus pe om la coliba primului şi l-au întins uşor pe pat. Dar acum şi cârmuitorul era aşa de extenuat că a adormit şi el.

  A doua zi dimineaţă, când împăratul s-a trezit, omul rănit era aplecat deasupra lui şi îl privea cu insistenţă. “Iartă-mă”, a spus el. Cârmuitorul s-a ridicat în capul oaselor şi a spus: “Să te iert? Pentru ce să te iert?” Omul i-a replicat: “Nu ne-am întâlnit niciodată, dar te-am considerat duşmanul meu. În ultimul război, mi-ai ucis fratele şi ai confiscat averea familiei mele. Am făgăduit să mă răzbun în numele familiei. Am jurat că te voi ucide. Ieri, te aşteptam în pădure să cobori de pe munte şi să mă pot, în sfârşit, răzbuna. Aşteptam de mult timp şi, cu toate astea, tu nu mai coborai, aşa că am ieşit din pădure să te caut.

  În schimb, m-au văzut gărzile tale care, realizând cine sunt, m-au atacat, rănindu-mă grav. Am reuşit să scap dar, dacă tu nu ai fi avut grijă de mine, aş fi murit. Planul meu a fost să te ucid dar, în schimb, tu mi-ai salvat viaţa. Ma simt ruşinat şi foarte recunoscător. Te rog, mă vei ierta?”

  Cârmuitorul era uimit. “E bine să aud ca duşmănia ta a luat sfârşit. Acum, că ţi-am ascultat povestea, îmi pare rău pentru durerea adusă familiei tale. Războiul este oribil. Te iert şi îţi dau înapoi ţinuturile. Hai să fim prieteni de acum încolo.”

  Împăratul le-a ordonat gărzilor să-l conducă pe om, în siguranţă, acasă. Apoi i-a spus maestrului: “Trebuie să plec. Voi coborî de pe munte şi am să continui să caut răspunsurile la întrebările mele. Poate într-o zi le voi găsi. La revedere.”

  Învăţatul a râs şi i-a spus: “Majestatea Voastră, dar vi s-a răspuns la întrebări.”

  “Ce vrei să spui?” a întrebat împăratul surprins.

  Maestrul i-a explicat: “ Dacă ieri, nu m-ai fi ajutat să muncesc în gradină, nu ai fi întârziat şi ai fi fost atacat în drum spre casă. Deci cel mai important moment pentru tine a fost cel pe care l-ai petrecut în grădina mea. Iar cea mai importantă persoană am fost eu, persoana cu care erai în acel moment, iar cel mai important lucru pentru tine a fost, pur şi simplu, să mă ajuţi pe mine.

  Mai târziu, când a venit omul rănit, cel mai important moment a fost cel pe care l-ai petrecut pentru a-i îngriji rana, altfel ar fi murit, iar şansa iertării şi a prieteniei s-ar fi pierdut. El a fost cea mai importantă persoană în acel moment, iar cel mai important lucru de făcut era să-i îngrijeşti rana.

"Singurul moment important este cel prezent. Cea mai importantă persoană este, întotdeauna, persoana cu care te afli. Iar cel mai important lucru de făcut este, întotdeauna, acela de a face fericită persoana de lânga tine.

Ce poate fi mai simplu sau mai important?”

Împăratul s-a înclinat respectuos şi a plecat în pace.

Parabola aceasta ne învaţă că ceea ce ne revelează discernământul şi ne aduce iertarea este căutarea adevărului şi a răspunsurilor pline de compasiunea noastră în faţa suferinţei, cum ne putem deschide inimile, cum să lăsăm în spate trecutul, să trăim în momentul prezent şi să o luam de la capăt, la nevoie. Aceasta este însăşi provocarea căreia trebuie să-i facem faţă şi este ceea ce avem de făcut.

Povestea sufletului

Era odată un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbrăca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa regatelor vecine. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori regele avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele.
Prima soţie a regelui era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi, regele nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el de abia o observă!
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: “Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur”. O întrebă pe cea de-a patra nevastă:
- Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?
- Nici vorbă! Replică cea de-a patra soţie şi plecă fără un alt cuvânt. Răspunsul ei străpunse inima regelui că un cuţit.
Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:
- Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?
- Nu! Veni răspunsul celei de-a treia soţii. Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsători! Inima regelui se strânse de durere.
Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie:
- Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?
- Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta! Replică cea de-a doua soţie. Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău. Regele fu devastat şi de acest răspuns.
Apoi se auzi o voce:
- Eu te voi urma oriunde vei merge! Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale. Adânc îndurerat, regele spuse:
- Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!

În realitate, noi toţi ca şi acel rege avem 4 soţii în viaţa noastră:
Cea de-a patra soţie este TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim.
Cea de-a treia soţie este AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii.

Cea de-a doua soţie sunt FAMILIA ŞI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem.

Prima soţie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goană după averi, bunăstare şi putere. Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge!

Viaţa ca un fluture albastru

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel că el locuia împreună cu cele două fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele ştia să le răspundă, la altele nu…

Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înşela înţeleptul.

- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi-l voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela!

Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înţeleptul surase şi îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

Cuiul lui Pepelea

Se spune că un om şi-a cumpărat o casă de la un oarecare cu numele Pepelea. Acest Pepelea i-a pus o condiţie cumpărătorului: să-i dea voie să aibă şi el un cui bătut în casă. „Că, de – zicea el – casa mea e de la părinţi şi ca amintire vreau să mai am şi eu acolo măcar un cui!”.
„Bine – zise cumpărătorul – un cui, cu ce mă poate păgubi?” şi făcură actele, încheind contractul, iar omul stătea liniştit. După o bucată de vreme, însă, apăru Pepelea să-şi mai vadă cuiul, zicând că i s-a făcut dor de tatăl său.

Altă dată, veni Pepelea să vadă cuiul că i s-a făcut dor de maică-sa, altă dată de bunicu-său şi aşa începu să îi bată şi noaptea în uşă…
- Păi bine, măi Pepelea, noaptea te apucă pe tine dorul, să-mi tulburi mie somnul?

- Ce te priveşte pe dumneata? răspunse Pepelea. Cuiul este al meu şi fac ce vreau cu el. Uite, am venit să-mi pun pălăria în el şi am să mai vin!… Şi, de atunci, Pepelea venea şi de câte trei ori pe noapte să-şi pună pălăria în cui.

Într-o noapte, veni şi agăţase în cuiul lui o traistă cu murdării; casa se umplu de miros greu, încât bietul cumpărător fu silit să iasă afară. Cuiul lui Pepelea i-a pricinuit atâta necaz încât şi-a părăsit de bunăvoie casa cumpărată şi nu după mult timp, a şi murit de această supărare. Pentru un cui omul şi-a pierdut liniştea, casa şi viaţa.
De aici şi vorba: „Să te fereşti de cui străin în casa ta!”

BOGAT SAU SĂRAC?

   Într-o zi, un tată bogat şi-a dus copilul să-şi petreacă o noapte la
o familie foarte săracă, cu scopul de a-i arăta acestuia realităţile
vieţii oamenilor care nu au bani.

    La întoarcerea acasă, tatăl l-a întrebat pe copil despre ceea ce crede
în privinţa experientei trăite, iar acesta i-a spus:
    "Tată, a fost o experienţă foarte bună.
Am învăţat că noi avem un câine, iar ei au patru câini, noi avem o
piscină, iar ei au lacul întreg, noi avem un acoperiş luminos, iar ei
au cerul cu stelele şi luna, noi avem o verandă şi o gradină, frumoase,
iar ei au pădurea întreagă.
Ei au prieteni adevăraţi care îi iubesc, noi avem doar relaţii
superficiale, oameni interesaţi de avantaje."
Tatal său încremeni la cele auzite, iar fiul încheie:
"Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat ce săraci suntem!"

Povestea Broscuţei... sau cum să înţelegi criza financiară

 Într-un sătuc de câmpie, a venit un "investitor american", însoțit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului:

    "- Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să-ţi dau pe ea 10 euro."

    Țăranul a fugit repede în spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut.

    A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

    După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor:
"- Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro."

    Țăranii au dat fuga în pădure (pentru că broscuţele din jurul casei fuseseră vândute pe 10 euro), au cules broscuţe şi le-au predat investitorului, pentru 20 de euro/bucata.

    După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână.

    Înainte de a pleca, investitorul le-a spus ţăranilor:
"- Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în SUA. Vă promit însă că, la întoarcere, am să cumpăr, de la voi, broscuţele cu 60 de euro bucata. Sunteţi interesaţi, în continuare, de afacere?"
Și a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei.

    A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus:
"- Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi, dar trebuie sa fiţi discreţi. Șeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţa. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 40 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?"

    Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei altă dată. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 40 de euro bucata.

    Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată.

    Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Au rămas cu propriile broscuţe, din curţi şi din pădure, vândute si răscumpărate de mai multe ori.

    Le-au vândut cu 10 euro, apoi cu 20 şi le-au răscumpărat cu 40 de euro. S-au împrumutat la banci, prieteni şi au rămas cu speranţa deşartă că investitorul american le va da 60 euro. Ți se pare de actualitate?...

    Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele "businessului bancar."

Fereastra vieţii

Erau doi bărbaţi, amândoi grav bolnavi, care se aflau în aceeaşi încăpere a unui spital. Deşi era o cameră mică, avea o fereastră ce dădea afară, spre lume. Unuia dintre bărbaţi i s-a permis să se ridice din pat câte o oră în fiecare amiază; patul său era în apropierea ferestrei.

    Dar celalălt trebuia să-şi petreacă tot timpul întins. În fiecare după-amiază, când omul de lângă fereastră era ridicat, îşi petrecea vremea descriindu-i celuilalt ce vedea afară. Fereastra dădea spre parc, unde se afla un lac. Pe apă se vedeau raţe şi lebede, iar copiii veneau să se joace. Tineri îndrăgostiţi mergeau mână în mână pe sub copaci. Erau flori şi pajişti iar în spate, după lizieră, era o vedere minunată a conturului oraşului.

    Omul care zăcea lungit îl asculta pe celălalt descriindu-i toate acestea şi se bucura de fiecare minut. Descrierile prietenului său l-au făcut să simtă că trăieşte. Apoi, l-a lovit gândul: de ce omul de lângă fereastră să se bucure de toată plăcerea de a vedea ce este afară şi el nu? Se simţi ruşinat, dar gândul nu-i dădea pace. Într-o noapte, celălalt om s-a trezit brusc tuşind şi sufocându-se. Bâjbâia cu mâinile după butonul de urgenţă şi nu-l găsea.

    Colegul său a privit tăcut până când nu i-a mai auzit sunetul respiraţiei. Dimineaţa, sora îl găsi mort şi îndepartă, în linişte, trupul din încăpere.

    Imediat ce găsi momentul potrivit, cel rămas ceru să fie mutat în patul de lângă fereastră. Dorinţa i-a fost îndeplinită. În minutul în care infirmiera părăsi camera, se ridică pe un umăr, cu mare greutate şi durere, şi se uită pe fereastră: dădea spre un zid alb...

Datoria

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.

  Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânc înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:

  - Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?

  Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el îi spuse micuţului:
- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar...

  Cu toţii suntem responsabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!

În trecere....

 Într-o bună zi, un pelerin a trecut pe la un pustnic cu nume mare.
Invitat fiind în chilie, a rămas uimit văzând că părintele nu avea altceva decât o candelă, câteva icoane şi câteva cărţi, iar ca mobilă doar o masă şi un scaun.
- Dar, părinte, unde-ţi este mobila? întrebă călătorul nostru.
- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i părintele.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Şi eu la fel, zise părintele. Toţi suntem în trecere pe-aici.

Vindem tot ?!

Am  reușit să-mi dau peste cap toate normalitățile....Cum totul e relativ pot spune că  normalul e la fel cu nebunia:depinde , doar de punctul de vedere.http://fanpa.ge/1skZyrk

http://www.realitatea.net/castelul-lui-dracula-a-fost-scos-la-vanzare_1437943.html

Povestea unui ţăran sau Legenda Uniunii Europene

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. (El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac, polonez sau ucrainean, importante fiind – în acest caz – sărăcia şi cinstea. De altfel, în variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare).

În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care sar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.

Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsura din bucate şi nerăbdător, şi-a spus păsul:

“Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer”.

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit:

“Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani. Ţine de frig, de ploaie.”

Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi:

“Totuşi e doamnă bună.  Putea să nu-mi dea nimic”.

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat. Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi:

“Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine”.

Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nou-nouţă, de firmă.

“Dacă-i degeaba, merită s-o iau”  îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara şi pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai cerut încă unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască.

Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasa a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.

În prag de iarna, ţăranul s-a pomenit astfel fără nici o bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus:

“Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi”.

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus:

“Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască”.

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le vedem în fiecare zi în jurul nostru…

PS:

Povestea circulă de ceva timp pe net dar cu toate eforturile mele nu am reușit să descopăr adevăratul autor. Tare mult mi-aș dori să-l aflu. Dacă-l știți dați-mi de veste vă rog. Dacă nu … să traiască autorul anonim.

Greierele şi furnica, variante actualizate

Greierele şi furnica ,variantă elveţiană
Furnica munceşte greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.
SFÂRŞIT
*************************************
Versiunea românească -UE sud
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească “cât se cuvine”.
Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz .
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că ea nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe.
 În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga,dar- devenită locuinţă socială pentru greiere- se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi.
Gândacii organizează cămatăria, prostituţia, taxele de protecţie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru asigurarea echitaţii sociale in România...etc...etc...