Şi-atâţia cască-gură de-avalma 'n jurul meu.
Râzând ei vreau să vadă mereu truditu-mi joc,
Cu beţe mă 'ntărâtă să nu stau la un loc.
"Cum seamănă cu omul! Şi-urâtă e!" Şi stau
Privind cum hărţuită din colţ în colţ eu dau.
Voi râdeţi făr' de milă şi lacomi de privit,
Pe când eu, biata, tremur cu suflet istovit.
Vai, veseli palmierii în minte când îi am
Şi mândrele liane pe cari mă legănam
Sunt trist atunci de moarte, nu văd nimic, nu ştiu -
Voi râdeţi şi mai tare, strigând în râs: Musiu!
Şi ca prin vis a voastră injurie-o aud.
O, de-aş mai fi vr'odată prin codrii mei din Sud!
Iubită fui, ferice, sărind din pom în pom
Şi nu mă găsea nimeni urâtă ca un om.
Simt negurile morţii pe ochii 'ntunecaţi –
Aveţi de mine milă şi 'n pace mă lăsaţi!
De fier aceste gratii, şi-amurg şi aer greu,
Şi-atâţia cască-gură de-avalma 'n jurul meu
