Te-ai cuibărit - Mihu Dragomir

Te-ai cuibărit în mine cu migală.
Păreai întâi că n-ai nimic de spus.
Cu amărui săruturi de migdală,
Tu mi-ai clădit şi stânca unde-s pus.

Mai pot printre liane de cuvinte,
Să mă ridic din lungul meu zăcut?
Dacă-ar putea sleirea să cuvinte,
Tot glasul lumii noastre-ar fi tăcut.

Şi, din prea plinul golului iubirii,
Cu mâna-ntinsă mila eu ţi-o cer,
Cu mâna care-n voia răzvrătirii
Oricând striveşte fulgerele-n cer.

Știu -Mihu Dragomir

Ştiu, doar parcul e de vină

că nu suntem amândoi.

Prea-nvelitu-s-a-n rugină

prea valsează trist în foi.

Eu, la braţ numai cu mine,

caut mersu-ţi mlădios.

Lacul, cufundat în sine,

mi-a surâs, neputincios.

Dezdoindu-şi iarăşi arcul 

crengile bocesc în vânt.

Ştiu, de vină-i numai parcul

el nimic nu are sfânt.

Unde-i vara de-altădată?

Frig, şi singur, şi târziu...

Nu eşti tu cea vinovată,

Parcul e de vină, ştiu...

Ploaie-Mihu Dragomir

Ploaia, buruiană deasă,

vrea pământ de cer să ţeasă,

şi pe vechi şi-atâtea căi

ploaia şterge paşii tăi ...

Pe unde-am iubit odată

creşte buruiana beată,

părul tău se stinge-n ploi,

nu mai ştim nici noi de noi,

şi ca ploaie, şi ca vânt,

ne tot pierdem în pământ ...

Adolescență-Mihu Dragomir

Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani ...

Strada cu salcâmi sau cu castani,

primăvară-n balta renăscută,

zile ce-amintirea le sărută ...

Fată cu mijloc de violină,

unde-i cartea noastră de latină,

mîzgălită, printre ablative,

cu distihuri şchioape şi naive ?

Adunai în ochii viorii

netraduse cărţi de poezii,

şi în mersul lin, de căprioară,

caligrafiai o rimă rară ...

Dunărea-şi plimba în funduri stele,

noi le număram, plutind cu ele,

ameţea, de-atâţia nuferi, luna

şi-nvăţasem vorba : totdeauna.

Se-arcuiau din sălcii catedrale,

luntrea noastră se pierdea, agale,

către-o ţară de tăceri şi stuh.

Gânduri – pescăruşii din văzduh.

Sărutarea, caldă şi învoaltă,

avea gustul murelor de baltă,

dulce-nsângerată şi-amăruie,

anafor ce din străfunduri suie.

Pe nisipul plăjilor de aur

soarele ne-a-ntins cununi de laur,

fata mea de Dunăre şi şoapte,

fata mea cu păr de miazănoapte ...

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,

vânt, nisip, şi optsprezece ani ..

Adolescență-Mihu Dragomir

Vînt, dumbrăvi şi optsprezece ani,

Stradă cu salcîmi şi cu castani.

Primăvară-n balta renăscută,

Zile ce amintirea le sărută.

 Pe nisipul plajelor de aur

Soarele ne-a întins cununi de laur.

Fata mea de Dunăre şi şoapte,

Fata mea cu păr de miazănoapte.

Fată, mijloc de violină,

Unde-i cartea noastră de latină,

Mîzgălită printre ablative

Cu distihuri şchioape şi naive.

Se arcuiau prin sălcii catedrale,

Luntrea noastră se pierdea agale

Într-o ţară de tăcere şi stuh,

Gîndul dispăru şi din văzduh.

Sărutarea noastră caldă şi învoaltă

Avea gustul merelor de baltă,.

Dulce, sângerată şi amăruie

Ani au fost ce din străfunduri suie.

Nu, acestea nu se pot uita uşor

Niciodată nu se sting, nu mai mor.

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,

Vînt, nisip şi optsprezece ani.