miercuri, 31 mai 2017

Cum se măsoară dorul-Daniela Drenea

Cum se măsoară dorul?!
Adâncimea durerii pe secunda absenței.
Dorul meu doare pe timp indeterminat;
Ursitoarele poate că știu ceva;
Secături bătrâne și fără  de minte!

luni, 29 mai 2017

Nicolae Gribincea & Ansamblul Plăieșii - Frunzuliță troscoțelu

joi, 25 mai 2017

EP01 - Mestecănișul de la Reci

joi, 18 mai 2017

Sub balconul de glicine- Nicolae Budurescu



Sub balconul de glicine
Ţi-au cântat de-atâtea ori
Languroase mandoline,
Cu refrenuri de suspine
Şi suav parfum de flori.

Pe terasele-n cascadă
Luna risipea argint,
Şi departe o naiadă
Peste lac voia să vadă
Adâncimile ce mint.

Din aleiele boltite,
De pe tainice cărări,
Vin arome-nvăpăiate,
Calzi fiori de voluptate
Şi ecou de sărutări.

Totuşi, mâna ta iubită
Niciodată n-a lăsat
Grije vântului să-nchidă
Uşa, ce zâmbea-nflorită
La balconul fermecat.

O hlamidă de regină
Peste parc s-a resfirat,
Şi mănunchiuri de sulfină
Ca reflexe de lumină
Pe poteci s-au scuturat;

Cântul tristelor mandole
A rămas fără sfârşit,
Nu mai trec pe lac gondole,
Nici pe valuri barcarole,
Şi rapsozii au murit.

Sub balconul de glicine
Care azi s-au ofilit,
Sub balconul de glicine
Înfloresc mereu suspine...

luni, 15 mai 2017

Chemați-mă - Ion Horea


Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape
ca niciodată. Iată cum coboară
amurgul peste toate. Parcă văd
cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,
şi aşteptaţi să iasă printre stele
luceafărul cel nou ce taie-n două
deasupra voastră lumea nesfârşită.
Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,
şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,
din lumea înstelată-a poeziei,
ori poate din furtunile iubirii,
ori din vârtejurile-atâtor griji
în care-s prins cu-ntreaga omenire.
Bătrânii mei, când voi rămâne singur
şi obosit voi aştepta şi eu
în faţa casei noastre înserarea
ca sputnicii ieşiţi de după deal
să-şi împletească firele de aur
în pânzele luminilor stelare,
chemarea voastră voi mai auzi-o
ca un ecou întors din astru-n astru, -
ca să-mi aduc aminte cum veneam
acasă noaptea când eram copil
în carul plin cu fân culcat pe spate
şi tata-mi arăta deasupra Cupa
şi Rariţele strălucind şi Toaca
şi locul unde-avea mai către ziuă 
să pâlpâie cu puii Găinuşa.
Era o lume-ntoarsă din poveste,
erau miresmele îmbătătoare,
şi vorba tatii ce ştia să lege
şi să dezlege pentru mine totul,
şi eram prins atunci în nesfârşitul
ecou ce leagă suflete şi stele,
şi-acel ecou mereu mă urmăreşte
de-atunci în toate drumurile mele.


miercuri, 10 mai 2017

Era - Al. O. Teodoreanu


Era,
Aminte de-ţi aduci,
O zi de toamnă, mohorîtă, 
Cu nori de plumb, pe-un cer de tuci
Şi pîclă - scrum trecut prin sîtă,
Pe-aleele de nuci.

Pe-un negru nour încrustat
Şi soarele mai şters era.
Cu tonuri roz, de matostat,
În apa lacului muiat
Cu-ncetul se topea.

Şi ne-am oprit lîngă hamac,
La gura grotei de cleştar
Din dosul vechiului conac.
Privirea ta, ca un tîlhar,
În suflet îmi intra pe brînci.
Şi eu, în ochii tăi adînci
Mă scufundam, să mă desfac,
Cum se desfac din munte stînci
Ce vin vuind din vîrful lor
Şi cad într-un prelung izvor, 
În fundul apelor adînci.

În mine - Mihail Săulescu


Aş vrea să am puterea să mă desfac pe mine,
Să pot vedea odată ce am şi cine sunt,
Să pot să văd în noaptea adânca ce-i în mine,
Mai viu, mai clar, mai bine.

Tăcerea ce mă are să-nvie-ntr-un cuvânt
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe-o masă, 
Ca un chirurg ce, poate, în basme numai e ! 
De multe ori imi pare că firea mea mă lasă 
Şi-adeseori îmi pare că pot vedea orice...
Ce groaznică faptura mi-apar eu câteodată ! 
În mine nu e unul — în mine nu-s doar eu,
În inimă, în suflet, un altul mi s-arată, 
Şi gândul mă munceşte neîndurător mereu !
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară, 
Duioasă, care plânge când n-are ce visa. 
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară 
Pe care-o stea, un cântec, un zvon o înfioară 
Cum stă şi-aşteaptă parcă într-una altceva
Iar sufletul îmi este un cititor în stele,
Un mag din alte vremuri, un rătăcit de-acel
Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii-n stele.
Tu nu pricepi ce poate-a găsit vreodată-n ele 
Doar simţi că lucruri triste adesea poartă-n el.

De ce ? - Ion Luca Caragiale



 De ce, când o furtună,
S-abate pe pământ
Cu furie nebună ...
Cânt ?

De ce, când luna plină
Revarsă peste crâng
Divina ei lumină ...
Plâng ?

De ce, când treci semeaţă
Şi nu-mi zici un cuvânt,
Nici nu-mi priveşti în faţă ...
Cânt ?

De ce, când braţe goale
La piept cu dor mă strâng ...
În de mătase poale
Plâng?

De ce? Că ştiu: părere
E tot pân’ la mormânt !
Plăcere plâng ... Durere ...
Cânt.

luni, 8 mai 2017

Metapoem -Dan Emilian Rosca



Şi toate animalele mării încap într-o batistă
şi toate catedralele încap într-un sărut

sub fiecare unghie doarme o pasăre

dacă-n palmele mele
s-ar culca obosite două cuie
roua ochilor tăi
le-ar face să-nflorească
ruginindu-mă
pentru că somnul meu
e un pahar cu ceaţă purpurie

Albastrul de Voroneț - Gabriela Melinescu


Meșterul cu ochi albastru.
Irisul înlăcrimat.
Pe obraz subțire ploaie.
Albastrul cutremurat.

Poate-i s-a născut un fiu
și-a primit din sat solie.
Strigă, tremură de dor,
albastrul de bucurie.
Și au rîs aici, zugravii,
pensulele-au amețit.
Dinții albi opriți în hohot.
Albastrul în alb topit.
Mai departe se-ntrerupe
cerul verii nefirește...
Meșterul nemaivăzut
Ca izvorul s-a pierdut...
Ceru-n ochiul drept lipsește.


duminică, 7 mai 2017

Cântic de dor şi of - Miron Radu Paraschivescu

                                                                             

O să cânt o viaţă-ntreagă
după a care mi-e dragă,
o să cânt ca un nătâng
doar de boală - să nu plâng!

Că era gagica neichii
să-i săruţi poala scurteichii,
cu buze de micşunele,
muşcar-ar neica din ele!

Şi de mândră ce erea
m-apucă la lingurea
doar când mă gândesc la ea.

Mi-a zis că dacă mi-e dragă
să mă împrumut la bangă
şi să-mi pui dantura-ntreagă.

Dar nici eu nu m-am codit,
gologani am abulit
şi mi-am pus dinţi auriţi
ca boierii pricopsiţi.

I-am luat rochie de tafta,
papucel de catifea
şi-am dus-o prin mahala
ca să vază cine-o vrea
că e amureaza mea.

C-am iubit-o şi-o iubesc
şi tot v-o istorisesc,
măcar că mă pârpălesc.

Uite mintea mea a proastă:
să mă car de la nevastă
şi să mă duc cu-o putoare
nespălată pe picioare
să mă curăţ de parale.

Dar n-am fost de vină eu,
bătu-mi-o-ar Dumnezeu!
Cum făceam o păşitură,
hop şi ea! în bătătură;
mergeam la biserică,
dar ea-mi pune piedică;
dac-o luam de subsori
îi mirosea gur-a flori.

Şi ca să mă bage-n streche
punea şi-un mac la ureche.
Să spuie care-o cunoaşte
cum era de dată-n paşte;
că, bătu-o-ar stelele,
şi-a tras şi sprâncenele,
subţirel, pe lângă coadă,
de-mi suci mintea năroadă.

P-urmă, ce să vă mai spui?
Umblam după ea hai-hui
şi unde se fandosea
că este gagica mea.

Şi mă lua îndelicat,
numa-n şoapte şi oftat,
când eram la ea în pat.

Of, pupa-o-ar mă-sa rece,
că dorul ei nu-mi mai trece!

Eu credeam că-i doar a mea;
dar, pitită sub perdea,
la toţi fanţii se gimbea...

Şi-ntr-o seară, din pridvor,
cum trecea un roşior,
a ieşit la drumul mare
şi-a fugit cu el călare.

De-atuncea s-a tot dus
şi eu am rămas mofluz,

singurel, să bat din buză,

vascrisu ei de farfuză!

Pârâul și marea - Miron Radu Paraschivescu


Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă.
De țărmu-i departe, tot sare prin stâncă
Un tânăr pârâu ce spumos își aruncă,
Voios, fără griji, unda lui cea zglobie.

De marea întinsă, nimica nu știe
Zglobiul, voiosul și clarul pârâu:
El iute aleargă spre zări fără frâu,

Și marea bătrână, întinsă, adâncă,
Spre tânăra undă privirea-și aruncăm
Din valuri clipind ca din sute de pleoape:
Pârâul zglobiu în ea va încape.

El fuge voios, tot mai repede fuge,
Nu știe, nu-i pasă ce țărm va ajunge...

Tu, dragostea mea, ai aflat ghicitoarea:
Tu, pârâul zglobiu - iar eu, marea.



Un paradis regăsit -Geo Bogza

...
Visez o lume în care oamenii să fie scutiţi de degradarea de a cumpăra cireşele de pe tarabă. Visez o lume - şi nu cred că e o pură utopie - în care fiece om să aibă cireşul său. Să ştie că îl are şi că se poate duce primăvara să intre în comuniune cu el. Am spus cândva, gândindu-mă la trecutul omenirii, la lungul ei drum spre timpul de faţă: un om şi un foc, un om şi un câine...Iar acum, gândindu-mă la viitorul ei, la câte primejdii o pândesc, spun: un om şi un cireş. Un om şi un cireş, ca şi cum aş spune un om şi un paratrăsnet. Menit să-l apere de mortalele tensiuni de care s-a încărcat planeta.
Un om şi un cireş - un om trăgând spre sine crengile cireşului - înseamnă un om redevenit copil, reîntors la acea stare despre care Brâncuşi spunea că, atunci când am pierdut-o, am murit demult.

Noi, oamenii fluvii -Geo Bogza


Noi, oameni fluvii
noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzînd în apele noastre adînci
atîtea contradicţii, atîta viaţă şi atîta moarte,
rămînînd puternici şi atunci cînd ne sfărîmăm în cataracte,
şi atunci cînd ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa
tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stînci,
atît de zdrobită, încît pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adumăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,
şi pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
sămînţa suferinţei şi a bucuriei.

Noi, care ne despletim deznădejdea pe cinci continente
şi ducem pe umerii noştri popoare de corăbii
ne fărîmăm oasele de stînci
sau cădem în nămolurile din adîncul nostru,
mînînd mereu cadavre spre mare,
noi, oamenii fluvii,
entuziaşti şi trişti
şi plini de contradicţii.

sâmbătă, 6 mai 2017

Buruiană, nu ştiu care -Tudor Arghezi


Buruiană, nu ştiu care
Ţi-i porecla de născare
Şi nici nu vreau să ţi-o ştiu.
Ştiu că eşti pământul viu
Şi că, orişicum, tu creşti
Făr-a şti cum te numeşti.
În fieştecare sat 
Fetele te-au botezat.
În fiecare urzică
A pus Domnul o mărgică
Şi-a croit tulpini şi floare
După soiuri de tipare
Cu osârdnică migală,
Să nu stea ţărâna goală.

De folos ori nefolos,
El vrea-ntâi lucru frumos.
Dintr-o îngustime-a ştofii
A scos crinii şi cartofii.

Cu acelaşi fir de aţă
Ţese, prinde şi agaţă,
Şi la fel cu-aceeaşi râvnă
Că scoţi floare, că dai ţâfnă.

Omul însă, căpcăun,
Vrea frumos numai ce-i bun,
Împărţind, pe câte toate
Sunt, în feluri de bucate,
Judecata i-o dă gura
Şi-i dă lingura măsura.

Nu-i frumos la el ceva
Care nu se poate bea,
Şi nimic bun şi curat 
Nu-i, ce nu e de mâncat.

Buruieni cu fir aprins,
Nu vă caut după lins,
Spicul nu-l aleg cu must
Şi nici ghimpii după gust.


Băşica de săpun -Tudor Arghezi


- "O să-ţi povestesc din cer",
Zise umbrela din cuier.
- "Eu aş vrea ceva să spun
Din azur", zise băşica de săpun.
- "Am şi eu un cuvânt, -
Zise răzătoarea de ciubote, - despre pământ."
- "Despre lumină n-am isprăvit",
Zise dintr-o cutie un chibrit.
- "Când o să vorbesc şi eu, -
Zise tigrul de cârpă, - tremură cerul cu Dumnezeu".

- "Nu mă siliţi, încă nu m-am vărsat",
Zise paharul de apă, gol şi crăpat.
- "Glasul mi-l voi ridica
Profetic", zise trâmbiţa de tinichea.
- "Sunt cu zăvor şi cu cheie",
Zise nasturele care se descheie.
- "Vârful meu fulgeră şi străpunge, Zise
lancea de mucava, - unde-ajunge".

Toate aceste obiecte minunate
Uitaseră că sunt imitate.

vineri, 5 mai 2017

Țara părinților-Ana Blandiana


Părul îmi ajungea până la pământ
Şi treizeci de ani
Mi se părea o vârstă atât de îndepărtată
Încât nu credeam cu putinţă
Să o ating vreodată,
Plină de cruzime lunecam
Dinspre ţara părinţilor
Spre o lume încă neinventată.

Lumea nu s-a inventat nici acum,
Părul nu mai mi-e atât de lung,
Treizeci de ani e numai merinde pe drum,
Dar în ţara părinţilor ce n-aş da să ajung!

Dar în ţara părinţilor
Se ajunge întotdeauna târziu,
Numai când totu-i pustiu,
Şi doar în lumina de lună
Se mai strâng împreună,
Sub tăiaţii castani,
Umbre de taţi condamnaţi
Şi mame de treizeci de ani
Pieptănând
Fete cu plete
Până-n pământ.

Dor-George Filip


Dor... mi-e dor de glasul mamei
Şi de toţi ce-mi sunt departe,
Dor de plumb în piept mi-apasă
Când primesc de-acasă carte.

Toţi îmi spun că-s bune toate
Dar eu ştiu că plicul minte
Dup-o lacrimă prelinsă
Peste bietele cuvinte.

Ştiu că maica e bătrână
Şi-o să urce-n cer ca mâine,
Ştiu că doina nu mai sună
Şi că Ţara n-are pâine.

Dor... mi-e dor de maica-Ţară,
Doine, fluvii, munţi, fecioare;
Arză-l focul pă-l de bate
Omul cu înstrăinare!

Fericirea-George Filip


Când a fost să plec în lumea largă
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.

Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet - indiscret.

... Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Casa cu liliac -Ion Pillat


Lumina lunii albe vărui
Pereţii casei cu plăpândă nea,
Ca-n capătul aleelor pustii
Şi-n mine aşa albă să mai stea.

Şi-odată nucii îi umbriră mult
Pridvorul nalt străjuitor de lunci,
Ca rezemat de stâlpi să mai ascult
Prin frunza de-azi şoptirile de-atunci.

Şi-n vremuri florile de liliac
Nespus o îndrăgiră, ca şi-acum
Să mă oprească tainic în iatac
Trecutul ei închis într-un parfum.

Şi stele altădată nopţi în şir
Brumând lumini în casă au intrat,
Ca-n geamul clar ca-n piatră de zamfir,
Să mă-nfior de raze săgetat.


A căzut cerul din ochii tăi -Grigore Vieru


A căzut cerul din ochii tăi
Şi s-a fărâmiţat.
A căzut de pe faţa ta soarele
Şi-a îngheţat.
Încremenit e vântul cel răcoros
Fără harnicele tale mâini.
Căutându-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni.
Ca un pom doborât
Însuşi graiul
Parcă se aude căzând.
Doamne, atât de singur,
Atât de singur
N-am fost nicicând!

joi, 4 mai 2017

Inscripţie pe un sărut- Fatma Sadâc


trandafir geană de rouă
înflorit sub lună nouă
dulce boarea ta să vină
la un vad de lună plină
cu fiorul primei şoapte
să mă vindece de noapte
şi să-mi dea durerea dulce
pe mireasmă să mă culce
şi la vad de lună seacă
gândul roşu să mă treacă