Vasile Voiculescu-Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică...

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...

- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea - eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!

- Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea...

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier...

- "Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă" - Ah, gemui, pier...

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

 

Și dă-mi acel sărut( Sonetul CCX )-Vasile Voiculescu

Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer

Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:

Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime

Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.

Îţi dau împărăţia cea făr’de vătămare

În care oşti şi arme sunt pururi de prisos…

Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,

Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!

Nu! Stelele şi sorii n-au nicio-ntâietate,

Sunt fructele luminii ce-a-sămânţat pustia…

Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:

Noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate…

Înalţă-ţi suflul, duhul… şi dă-mi acel sărut

Care-a-nceput pe gura celui făr’de-nceput.

SONET CLXXXI - Vasile Voiculescu

Oricît de drăgăstoasă ţi-e iscusita limbă,
Ştiu cînd mă minţi, cu toate ce-mi spui şi faci pe plac,
Neaşteptat culoarea privirilor se schimbă
şi ochii tăi o clipă se bîlbîie şi tac.
Cît mi-eşti de drag atuncea ! Cum îţi iubesc minciuna !
Întreg te afli-acolo, tu, cel adevărat,
Tu, candid plin de vicii, amestecînd într-una
Păcatul ce luceşte ca aurul curat...
si nici o vina... Răul sub tine-i calul sprinten,
Sfărîmă stavili, inimi, să zboare unde-i ceri,
În coastele Iubirii cruzimea-i ager pinten,
Stau bine stropii roşii pe negrele plăceri,
Şi-ademenind lumina cu îngerii-ţi perfizi,
În iadul tău tragi cerul şi astfel mi-l deschizi...

Vasile Voiculescu - Trec vremile

Trec vremile... ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.

Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă... şi se suie!

Florii-Vasile Voiculescu

Era o vreme dulce cu aburi pe zăvoaie
Şi dangăte de clopot în turlele de fer,
Cântau în prag cucoşii prevestitor a ploaie
Cu gâturile-ntinse spre apele din cer.

Pe măgurile negre cu poalele jilave
Mijea un fir de sate răznite de la drum,
Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave
Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum.

Departe pe pârloage, băjenărind uitate,
Un pâlc de capre albe îngenunchea umil;
Suind spre grinduri, cârduri de vite-ngândurate
Păşeau ascultătoare de-un câine şi-un copil.

O paşnică tristeţe punea fără de ştire
În orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput;
Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire,
Dar se sfia să intre în casele de lut!

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul,
Iisus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad
Din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau vestmântul
Şi-n cale ploconite i-l aşterneau plocad.

Și încă nu-nțelegem că fără de iubire-Vasile Voiculescu

Mereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-n neștire,

Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,

Și încă nu-nțelegem că fără de iubire

Se vestejește Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni

Din care-altoiul șubred să-și tragă seva nouă;

Noi îl primim cu gheață și-l răsădim în cremeni

Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Ci-n van acum te mânii pe mine și m-arunci,

Minunile iubirii n-au stavile pe lume;

Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând și ori de unde mă vei striga pe nume,

Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,

Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.

Pasărea Paradisului 

Vasile Voiculescu CLVIII

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,

Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc

Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,

Opun intensu-mi geniu în care se topesc.

Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,

Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...

Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,

Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.

Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:

Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,

Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie

În care, fără urme de pulbere târzie,

Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,

Pământul n-are margini, nici cerurile prag.

Doamne!-Vasile Voiculescu

În vârful copacului Tău sunt o floare...
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
...Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vamile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.