Se afișează postările cu eticheta Tudor Arghezi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tudor Arghezi. Afișați toate postările

duminică, 21 martie 2021

Lumina-Tudor Arghezi

 

Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.

Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.

Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbeşte, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul, şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui.

Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za şi ascunde-ţi ochii în coif, şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.

Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.

În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.

De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e... 

marți, 7 noiembrie 2017

Melancolie -Tudor Arghezi


Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aș voi să mi se pară.

sâmbătă, 6 mai 2017

Buruiană, nu ştiu care -Tudor Arghezi


Buruiană, nu ştiu care
Ţi-i porecla de născare
Şi nici nu vreau să ţi-o ştiu.
Ştiu că eşti pământul viu
Şi că, orişicum, tu creşti
Făr-a şti cum te numeşti.
În fieştecare sat 
Fetele te-au botezat.
În fiecare urzică
A pus Domnul o mărgică
Şi-a croit tulpini şi floare
După soiuri de tipare
Cu osârdnică migală,
Să nu stea ţărâna goală.

De folos ori nefolos,
El vrea-ntâi lucru frumos.
Dintr-o îngustime-a ştofii
A scos crinii şi cartofii.

Cu acelaşi fir de aţă
Ţese, prinde şi agaţă,
Şi la fel cu-aceeaşi râvnă
Că scoţi floare, că dai ţâfnă.

Omul însă, căpcăun,
Vrea frumos numai ce-i bun,
Împărţind, pe câte toate
Sunt, în feluri de bucate,
Judecata i-o dă gura
Şi-i dă lingura măsura.

Nu-i frumos la el ceva
Care nu se poate bea,
Şi nimic bun şi curat 
Nu-i, ce nu e de mâncat.

Buruieni cu fir aprins,
Nu vă caut după lins,
Spicul nu-l aleg cu must
Şi nici ghimpii după gust.


Băşica de săpun -Tudor Arghezi


- "O să-ţi povestesc din cer",
Zise umbrela din cuier.
- "Eu aş vrea ceva să spun
Din azur", zise băşica de săpun.
- "Am şi eu un cuvânt, -
Zise răzătoarea de ciubote, - despre pământ."
- "Despre lumină n-am isprăvit",
Zise dintr-o cutie un chibrit.
- "Când o să vorbesc şi eu, -
Zise tigrul de cârpă, - tremură cerul cu Dumnezeu".

- "Nu mă siliţi, încă nu m-am vărsat",
Zise paharul de apă, gol şi crăpat.
- "Glasul mi-l voi ridica
Profetic", zise trâmbiţa de tinichea.
- "Sunt cu zăvor şi cu cheie",
Zise nasturele care se descheie.
- "Vârful meu fulgeră şi străpunge, Zise
lancea de mucava, - unde-ajunge".

Toate aceste obiecte minunate
Uitaseră că sunt imitate.

marți, 31 ianuarie 2017

Monotonie pe vioară- Tudor Arghezi


De cînd nu mi-ai mai cîntat
Sînt , vioară, întristat.
N-ai putea şti ce mă doare
De tot cad într-o-ntristare?
Întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i tîrziu?
Şi n-am cine să mă-nveţe,
De mi-e dor sau mi-e tristeţe,
Ca să ştiu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntîmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De-altă nevinovăţie?

Nu-mi dau seamă ce-ntristare
Negrăită, iar mă doare.
Întristările ţi-s multe.
Cine să ţi le asculte?
Cine ţi le înţelege
Întristările pribege?
Că nici eu nu le-nţeleg,
Să le-nşir, să le dezleg.
Te-ntristează cînd şi dacă
Alţii cîntă, rîd şi joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ţi-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare
Decît altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară
Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simţi mai bine,
N-a murit ceva din mine?



sâmbătă, 10 decembrie 2016

Drum în iarnă - Tudor Arghezi


Decembre, ca un paradis
De marmuri și scântei,
Hlamida și-a deschis,
Și dintre tei,
Un vaiet lin de clopoței
Suspină-abia, ca-n vis.

Deasupra nopților s-a-ntins
Legendă ideală,
Și nu e suflet neatins,
Oricât de stins,
De diafana ei petală,
În care să nu fi descins
Lumina siderală.

E feerie de argint
Cristalizat în țurțuri lungi
Și pe cît ochii ți-i alungi,
Pe cât ajungi,
E marmur alb, neprihănit,
Pustiu și nesfîrșit.

În umbra lămpilor cernite
Se varsă vis în cupe noi,
Și capetele mult iubite
Se-nvecinesc pe nesimțite,
Ca niște frunze de trifoi.

Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,
Pe-atîta farmec și senin,
Fiți, cel puțin,
Voi, fericiți !

sâmbătă, 30 mai 2015

Adame-Tudor Arghezi


Atât e numai mâna, de apucat şi dus?
Nu. Ea-ntăreşte graiul şi spune ce-ai fi spus,
Mai limpede, şi vorbe de nu ţi-au mai rămas
Ori n-ai, grăieşte mâna cuvântul fără glas.
Că gestul, în tăcere, acoperă şi are
Aceleaşi înţelesuri la sute de popoare.
S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?
Ai fi putut răzbate un drum atât de lung,
Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul
Cercetător uşure şi ager, pipăitul?




marți, 25 noiembrie 2014

Bine şi rău -Tudor Arghezi


Între nădejde tristă şi-ndoială,
Te-am căutat prin bolta siderală.
Te-am căutat pe unde şi neunde
Îţi bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsă
Prin Testamente şi Apocalipsă.
Să fi rămas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am căutat?
Când socoteam că te-am găsit,
Se şi-nălţa în dreptul tău un zid.
Simţindu-te zvâcnind în rădăcini
Te mai simţeam în spice şi-n tulpini.
Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte,
Şi peste vieţi şi peste moarte.
Tu rămâneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă
Cântec de nai, de cobză şi-alăută?
Într-o-nserare, în sfârşit,
Mi se păruse că te-aş fi zărit
În mantia de aur a unui asfinţit,
Prinzându-ţi-o, târâtă prin ţărână.
Mi-a şi rămas un ciucure în mână
Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag
Un bun de furtişag.
Dă-mi voie, negăsită arătare,
Să-ţi pui acum o veche întrebare:
Că ai făcut atâtea frumuseţi blajine,
Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
Timpuri şi valuri călătoare
Şi oamenii în sărbătoare;
Bărbaţi viteji, domniţe la harpă şi la furcă.
Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.

Dar, mare-aprinzătorule de stele,
Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele?


Fătălăul -Tudor Arghezi



Cu vreo cîteva tuleie,
Mă, tu semeni a femeie.
La sprinceană
Fetișcană,
Subsuoară
De fecioară.
Ai picioare
Domnișoare,
Coapsa lată
Adîncată,
Ca-n zuvelci;
Urechile, ca doi melci;
Doi zulufi cu doi cîrcei;
Două boabe de cercei
Dezlipite, de muiere.
Și - al dracului ! - a miere
Și a tiparoase
Hoitul tău miroase.
Ți-este mîna
Ca zmîntîna,
Degetele ți-s -
Parcă ți le-a scris -
Gemene
Să semene;
Degetele: ca viermușii,
Pielea: pielea corcodușii.
Solz de sticlă-n unghie.
Ochiul tău înjunghie,
Gura ta subt firișoare-i
Pafta cu mărgăritare.

Buzei tale apă dă
Fîntîna și leapădă.
Fata, de cum te-o vedea,
Ca din vînt rămîne grea,
Căci pleoapa de ți-o ridici
O ciupești cu trei furnici.
O fi fost măta vioară,
Trestie sau căprioară
Și-o fi prins în pîntec plod
De strigoi de voievod ?
Că din oamenii de rînd
Nu te-ai zămislit nicicînd.
Doar anapoda și spîrc,
Cine știe din ce zmîrc,
Morfolit de o copită
De făptură negrăită
Cu coarne de gheață,
Cu coama de ceață,
Cu uger de omăt -
Iese așa fel de făt.

Din atîta-mpărechiere și împreunare,
Tu ai ieșit tîlhar de drumul mare.
Na ! ține o țigare

luni, 24 noiembrie 2014

Pe răzătoare-Tudor Arghezi


S-a tot întins  din luncă-n sat
Și-a mai lățit fîșia cu-o brazdă, la arat.
Moșia îi ajunge pînă la noi în casă.
Aproape n-are omul pe unde să mai iasă,
Și se făcu moșia de două ori mai mare,
Din suta de pogoane o sută de hectare.
Nu ne mai țin de-o ogradă nici cloștile cu pui,
Și ele pasc cu mieii azi pe moșia lui,
A hoțului bătrîn.
Ia oile, le-nchide, făcîndu-se stăpîn.
Pentru cîrlani și vite plătim atîta gloabă,
C-am cumpăra cu banii moșia, mai degrabă.
Moșneni, din vechi, pe țarini, pădure și imaș,
Ajunserăm și-n casa străbună chiriași.
Ne-am plîns la stăpînire,-n deșert, că cel mai tare
E cel umflat mai bine de pungi în buzunare.


Nu căuta dreptatea domnească, frățioare.
Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.


marți, 18 noiembrie 2014

Înviere-Tudor Arghezi

De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.
Nu știam că ma voi vindeca de mine, cu tine.
Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung.
Nu știam. Mi-au zvâcnit umerii, mi-au crescut brațele: fusesem ciung.
Mi-am simțit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptător.
M-am vindecat și m-am născut, sărutându-ți talpa unui picior.
Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit
Între uragane, miazănoapte și răsărit.
Mâna-ți atârnă-n nisip și pietriș,
Linsă de valul curmeziș
Care vine-mblânzit să-ți pupe unghiile, inelele și-o brățară,
Și îți aduce daruri dintr-alta țară,
Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,
O poala de odăjdii argintii și fluturi.
Pentru leacurile din măceșii sânului tău
Am înfruntat mania lui Dumnezeu.
Vezi? Corabia din zare plutește lin, plecată pe sfert,
Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul împovărat de stele.
Numai corabia și noi ne-am oprit intre ele.

duminică, 5 octombrie 2014

Niciodată toamna-Tudor Arghezi

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu matasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus.
Cu frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus,
Foile-n azur.

Cine vrea sa plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne'nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

marți, 23 septembrie 2014

Inscripție pe o ușă-Tudor Arghezi

Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta,
Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept şi biruie-n furtună.

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ţi fie drag
Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă.

Între două nopți-Tudor Arghezi


Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vîntul.
 Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pămînt.
Afară bătea ploaia.
 Afară era vînt.

Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră.
Pămîntul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pămîntul pînă sus.
Cît lumea-i era piscul, şi-n pisc plîngea
Isus.

Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş
Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urît.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri.
 În cer era tîrziu.

duminică, 14 septembrie 2014

Toamna -Tudor Arghezi



Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetu-i uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

miercuri, 20 august 2014

Răzvrătire-Tudor Arghezi


Începe, Doamne, iar să-ţi pară rău
Că m-ai ales un timp să-ţi fiu al tău?
Îmi dăruiseşi un crâmpei de har
Şi-mi dovedeai că harul fusese în zadar.
Îngenuncheat nainte-ţi cu frică şi sfiială
Mă încerca mereu şi câte-o îndoială,
Şi tulburat de taine şi murmure cereşti
Te-am întrebat odată, cine eşti?
Să-mi fie singurul păcat
Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără aripi, ca oamenii mai proşti,
Nădăjduiam că tu mă recunoşti,
Dar trebuia păcatul să-mi fie şi mai greu
De care-mi cerci sfârşitul de-a pururea mereu.
Dar n-aşteptam pedeapsa să-mi fie-atât de grea,
Când judecaşi fărâma de viaţă fost-a mea.

La câte-o cotitură rămânem faţă-n faţă,
Şi asta se numeşte în pravila ta viaţă.
Ţi-ai săvârşit Adamii şi Cainii în Satani
Nu-i mai iubeşti pe oameni ,că-ţi trebuie duşmani.

marți, 18 martie 2014

Lacăte, cine te-a închis...-Tudor Arghezi

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

luni, 17 martie 2014

Nehotărâre, de Tudor Arghezi

Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.

Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.

Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci

Vor strecura prin găuri lumina unei stele.



Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?

Înveșmântat domnește, să trec cu giulgiul rupt;

Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur

Și tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt?



Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida

Să mi scoată-n drum nerozii, rânjiți, din cârciumi beți.

Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte n praf omida,

Să rabd și eu în mine, povara, două vieți?



Un om, trudit și acela, îmi va deschide mâine

Mormântul pomenirii cu mina-i preacurată,

Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,

Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.



Dar ziua care trece și mă rănește-n treacăt,

Îmi umilește cârja și mi încovoaie crinii,

Și inima urmează-s atârne ca un lacăt

Cu cheile pierdute, la porțile luminii.



De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să-n aud

În ce stă rostul zilei și prețul de a ți-o trece?

Deschide mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut,

Și cântecul și viața și moartea să le-nece.

vineri, 28 februarie 2014

Nu e-Tudor Arghezi

Mărţişoare

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi
Lăcuste, păianjeni, brotăcei
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine
Ca să te găsească pe tine
Stăpână.
Şopârla-i pentru glezna de la mână
Iar şarpele pentru grumaz
Fetişcană de atlaz
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară
Domnişoară
Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.
Chihlimbarul ăsta-i o ragace
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.
E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor
Bună dimineaţa, duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!

joi, 6 februarie 2014

Tudor Arghezi - Dragoste târzie

Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâltoarea să mă ia
Şi să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?
Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia
Vedeam şi eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simţirea dragostei, ades nebună,
Răzleţe streine le-mpreună,
Şi vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimaşă, aprinsă, uscăţivă,
Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă.
Mă vrei al tău si-atât, şi nu-ţi mai pasă
De toţi ai tăi, de toţi ai mei,
Jertfiţi unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beţia te prinsese deodată,
Şi vreai să fii a mea de tot şi toată,
Călcând o pravilă, uitând
Că ai ieşit din rând.
Şi te-am făcut să suferi, ştiu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu.
M-am prefăcut că nu-nţeleg,
Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg,
Şi te-am jignit cu voie, să mă ierţi,
Poţi să blestemi şi să mă cerţi,
Din depărtarea care îţi ascunde,
Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde.