Se afișează postările cu eticheta ion horea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ion horea. Afișați toate postările

luni, 15 mai 2017

Chemați-mă - Ion Horea


Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape
ca niciodată. Iată cum coboară
amurgul peste toate. Parcă văd
cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,
şi aşteptaţi să iasă printre stele
luceafărul cel nou ce taie-n două
deasupra voastră lumea nesfârşită.
Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,
şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,
din lumea înstelată-a poeziei,
ori poate din furtunile iubirii,
ori din vârtejurile-atâtor griji
în care-s prins cu-ntreaga omenire.
Bătrânii mei, când voi rămâne singur
şi obosit voi aştepta şi eu
în faţa casei noastre înserarea
ca sputnicii ieşiţi de după deal
să-şi împletească firele de aur
în pânzele luminilor stelare,
chemarea voastră voi mai auzi-o
ca un ecou întors din astru-n astru, -
ca să-mi aduc aminte cum veneam
acasă noaptea când eram copil
în carul plin cu fân culcat pe spate
şi tata-mi arăta deasupra Cupa
şi Rariţele strălucind şi Toaca
şi locul unde-avea mai către ziuă 
să pâlpâie cu puii Găinuşa.
Era o lume-ntoarsă din poveste,
erau miresmele îmbătătoare,
şi vorba tatii ce ştia să lege
şi să dezlege pentru mine totul,
şi eram prins atunci în nesfârşitul
ecou ce leagă suflete şi stele,
şi-acel ecou mereu mă urmăreşte
de-atunci în toate drumurile mele.


luni, 27 ianuarie 2014

Inima mea-Ion Horea


Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.

joi, 31 octombrie 2013

Umbra plopilor-Ion Horea

Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând...

Dă-mi gura ta, şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...

Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...

marți, 24 iulie 2012

Și acum -Ion Horea

Am pierdut foarte mult timp
în căutarea timpului,
foarte mult pământ,
în așteptarea pământului,
foarte multe culori
și arbori și cer și păsări
în urmărirea lor,,,
și acum, de la capat, îmi împlânt
unghiile în pământ ,ca o fiară de pradă,
ca un copil urmăresc păsările
în zborul lor din adânc,
iau totul de la capăt ,să ajung
aici unde am ajuns,să înțeleg
ceea ce pot să înțeleg.
Râuri își iau zborul ,rând pe rând
adaugând
și murmurând
și colorând.