sâmbătă, 30 decembrie 2017
sâmbătă, 23 decembrie 2017
duminică, 17 decembrie 2017
Când crivăţul cu iarna… de Mihai Eminescu
Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…
Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre, poetice poveşti.
Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.
Orologiul să sune – un greier amorţit –
Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.
Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –
Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;
Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele
Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;
În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Şi glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează –
Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.
marți, 7 noiembrie 2017
Melancolie -Tudor Arghezi
Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.
Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aș voi să mi se pară.
Nicolae Labiş- Pământul
Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă,
Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,
Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,
Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.
Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă
O vrăjmaşă-ntruchipare coborând din basm punea
Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă
Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina.
Dunărenele întinderi, cu fântâni ţipând a sete,
Adunau ursuz sămânţa şi iubirea de ţăran,
Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete
Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan.
Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă
Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold.
Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pământul darnic
Şi de-aceea-i mângâi ţărna, prins de-un aprig, viu imbold.
De aceea mi se strânge inima când văd pe-alocuri
Închircite păpuşoaie, grâu-n spic purtând tăciuni.
Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa,
Când pământul însuşi cere mult visatele-i minuni?
Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri,
Înfioare-se pământul răscolit adânc de plug!
Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire
Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug.
De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grânelor de mâine,
Şi al turmelor de mâine miros bun de lapte cald.
Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii,
Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt.
Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină
Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.
De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină
Pe colacii după datini împletindu-se în opt!
duminică, 22 octombrie 2017
vineri, 13 octombrie 2017
joi, 12 octombrie 2017
Mărioara- poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
„Mărioară dintre bălți
Cu dragostea-n patru parți,
Na de la mine doi zloți
Și nu te iubi cu toți".
„Rămâi tu cu banii tăi,
Eu cu prietenii mei.
Banii știu să-i cheltuiesc,
Dar pe bani nu mă iubesc".
Cu dragostea-n patru parți,
Na de la mine doi zloți
Și nu te iubi cu toți".
„Rămâi tu cu banii tăi,
Eu cu prietenii mei.
Banii știu să-i cheltuiesc,
Dar pe bani nu mă iubesc".
 |
| Carol Popp de Szatmary - Târgul Drăgaica |
Ca o reverenţă, frunza de Adrian Păunescu
Pregătiri de toamnă şi la mine-n sânge,
şi o greutate simt acum la mers,
cred că-mi face semne frunza ce se frânge,
printr-o reverenţă dinspre univers.
Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă
că-i destulă toamnă s-o aştepte-n noi,
dacă nu le vine ochilor să-şi creadă
că senini din toate sunt numai ei doi.
Ca o reverenţă frunza-n prăbuşire
umerii mi-i umple de un tragic scrum,
triste monumente uită să respire
când se-aude ţipăt de cocor în drum.
Sunt schimbări grozave orşiunde, parcă,
prin tufişe slute – zdrenţe moi de nimb,
cu prilejul vieţii moartea mă încearcă,
toamna-i anotimpul ce devine timp.
De-ntrebări finale, ziua este plină,
toamna arde cuprul în copacii gri,
ca o reverenţă frunza în lumină
caută motivul de a se jerfi.
miercuri, 11 octombrie 2017
Copacii- Eugene Ionesco
Copacii, toamna, de durere urlă!
Înfiorător de mari, de goi, de negri,
Par îngeri răzvrătiţi blestemând cerul.
Ai auzit cum urlă, toamna, copacii?
Care bun arhanghel,
asurzitor şi invizibil,
de Dumnezeu trimis,
le-a smuls plăpândele făpturi de pe ramuri?
Copacii urlă, cu braţele-ntinse, vânjoase,
spre Cerul pe care nu pot să-l apuce,
să-l sfarme, să-l darâme...
Copacii, toamna, sunt îngeri revoltaţi...
duminică, 3 septembrie 2017
Mii de stele... dulce seară-Mihai Eminescu
Peste codri se coboară,
Peste vârfuri trece lună
Iar izvoarele răsună.
Cine-mi trece luncile
Domniţa cu pruncele;
Cine-mi trece mândra luncă,
Domniţa mea cu o pruncă
Cine-mi trece lunca mare,
Fata lui Dragoş călare
Pe-un cal alb ca de ninsoare,
Cu rafturile de argint
Şi presun până-n pământ,
Ea îşi caută de cale,
Merge-n vale, merge-n vale.
Îndărătu-i din pădure
Se – nalţă, cu ziduri sure
Şi cu nalte porţi, cetatea
Stăpânind singurătatea,
Iar ea-şi caută de cale,
Vine-n vale, vine-n vale.
Iar când ochii şi-i ridică
Se trezeşte singurică,
La mijloc de codru des
Unde crengile se ţes
Şi prin mrejele de frunze
Cearcă lună să pătrundă,
Iar un tei cu umbra roată
Şi cu frunza scuturată
Pleacă ramuri pe-un izvor
Care sună-ncetişor
Şi prin sunet blând de ape
Parcă vine mai aproape
Glas de corn din depărtare
Tot mai tare şi mai tare.
O auzi sunând
Din cărare corn,
Înspre tine blând
Eu să mă întorn.
Şi când ochii – a ridicat
Ea zăreşte un băiat
Ce s-apropie de ea
Pe-un cal negru – alăturea.
Flori de tei el are-n plete,
Negri ochi ca s-o săgete
Şi la şold un corn de-argint
Şi pe haine mărgărint.
– Ai venit să mă priveşti
Dulce zână din poveşti,
O, te pleacă înspre mine
Cu mâini albe, lungi şi fine,
Iară degetele trase
Subţirele de crăiasă,
Lasă-le în a mea mână,
Mlădioasa mea stăpână.
Dar ea mâna-şi trage-ndată
Dintr-a lui… şi speriată
Se uita în jos smerită,
Ruşinoasă şi uimită.
S-o ajungă el voieşte,
Ea să vină se fereşte,
O ruga cu vorbă dulce
Pe-a lui braţ ca să se culce,
Mai nu vrea şi mai se lasă,
Ca de-un farmec e atrasă,
Până ce cade-n a lui braţ
De-o priveşte cu nesaţ.
Păru-i galben abia creţ
Peste tâmple-i stă răzleţ,
Dându-i multe frumuseţi
Şi trecând pe după tâmple
Umerii cu aur împle,
Umerele şi spinarea
Şi întreagă arătarea.
– O, copilă, chipul tău
De-mi-l bunul Dumnezeu,
Chipul tău cel izmenit
Ce pare că-i zugrăvit;
Draga mea, nu te-ndura
De la mine a zbura,
Ori de-i merge de la mine
Ia-mi şi sufletul cu tine,
Ce mai trebuie să fie
Dacă n-am tovărăşie
Şi la ce să mai trăiesc
Singurel să pătimesc?
Ea roşeşte la obraz
I se prinde de grumaz
Şi îi zice – abia – abia:
– Vino la urechea mea
Şi spune-mi orice vei vrea;
Şi eu ţi-oi spune ceva,
Dar dă-mi pace… nu mă strânge,
Te iubesc de-mi vine-a plânge,
Dac – ai şti cât te iubesc,
Că din ochi te prăpădesc.
– Dar de-i merge cui mă laşi
Singur să fiu pătimaş?
– Nu te las, nu… Spune-mi bine
Că cu cine şi prin cine
Să mă înţeleg cu tine
Ca să vii seara la mine.
Peste vârfuri trece lună
Iar izvorul dulce sună
Merg alăturea călare,
Pier în umbră de cărare,
Iară cornul lui duios
Sună dulce dureros,
Mai încet în codrul verde
Se tot pierde, se tot pierde.
duminică, 27 august 2017
Fotoliu de amurg - Ion Caraion
Viaţa mea a fost o cenuşăreasă
care nu şi-a mai găsit condurii.
Creşteau împrejur zorzoanele naturii,
iar zorile-ndemnau "hai" şi noaptea-mi spunea "lasă"...
Au stat constelaţiile cu pasărea de aur la masă
ca-ntr-o ghicitoare.
Dar pasărea sta în picioare
şi nimeni n-a ştiut.
Pâlpâia un înger de lut
pe umerii tăi fără nume,
iar taina şi-a tot pierdut fecioriile-n lume...
Acum e târziu, din pământ
ies calendare cântate de vânt
şi zăngăne, pe coifurile holdelor, lunile -
din loc în loc, la câte-un sat...
Parcă aud vântul povestindu-mi rugăciunile
din care am plecat.
miercuri, 12 iulie 2017
Cinstirea proverbelor, de Grigore Vieru
Tu, fiule, să nu te superi
Că-ţi dau mereu poveţe.
Nu-i rea povaţa niciodată,
Nici chiar la bătrîneţe.
Prin roua Patriei cea dulce
Întîiul fă cărare,
Că cel sculat mai dimineaţă,
Acela e mai mare.
Trăieşte-ţi clipa în picioare
Cum bradul şi-o trăieşte,
Ca rîul cel de munte-aleargă
Şi zboară vultureşte.
De aur să nu-mbraci vreodată
Cununi strălucitoare,
De n-ai purtat întîi pe frunte
Cunună de sudoare.
Cel care pe pămînt adoarme
Cu braţele robace,
Nu are teamă c-o să cază
Atunci cînd se întoarce.
De trebuie, la vot, cu mîna
Iubirii să ţii parte,
Să n-o ridici de n-ai într-însa
O pîine sau o carte.
Să nu laşi pizma foc să vîre
În grînele vecine.
Că se aprind şi ale tale.
– Apoi, e şi ruşine.
De vei afla un cal în luncă,
Sărută-i trista coamă
Şi cere-i pentru noi iertare,
Căci ce-am făcut cu neamu-i?!
Cu grijă fii pe drum, căci răul
Îşi schimbă faţa-ntruna,
De gît cînd nu te poate strînge,
Mieros îţi strînge mîna.
Tu cu urechile ascultă,
Cu ochii vezi întruna
Şi taci, cînd trebuie, cu gura,
Dar nerăbdînd minciuna.
Nu sta la nunţi comerciale,
Urăşte cu putere,
De pildă, măritişul ceţii
Cu negrul întuneric.
Să nu uiţi: cinstea nu se vinde
Ca la bazar leguma
Şi pentru dor nu bate palma,
N-o bate pentru muma.
De nu ştii cum, sau nu ai vreme
Zidi o nouă casă,
Cu-a ta suflare încălzeşte
Pe cea de-i părintească.
Poţi fi de aur plin, iar dacă
În casă n-ai un leagăn,
De noi se prinde-atunci urîtul
Şi cîte nu se leagă!
De-ntîrzie în primăvară
Să vină ciocîrlia,
Aruncă-ţi inima în ceruri
Şi-nveseleşte glia.
Te-nchină păcii omeneşte,
Cu drag sărută-i mîna,
Aşa-i din moşi lăsat şi datini:
Să nu spurcăm lumina.
Goneşte pasărea cea neagră
Ce croncăneşte oarbă,
Visînd din soare gălbenuşul
Să-l scurme şi să-l soarbă.
Te bucură: răsare soare,
Mai sunt pe apă lotuşi.
Cinsteşte clipa ce ţi-e dată,
Frumoasă-i clipa totuşi!
Cinsteşte pe strămoşi cu fapta,
La fel şi ziua nouă.
Trăieşte, fiule, o viaţă
Şi cu a morţii două.
miercuri, 14 iunie 2017
Uitarea-Daniela Drenea
Aș vrea să uit
dar și uitarea m-ar durea
ca o urmă de clonț al păsării negre
în piept.
miercuri, 31 mai 2017
Cum se măsoară dorul-Daniela Drenea
Cum se măsoară dorul?!
Adâncimea durerii pe secunda absenței.
Dorul meu doare pe timp indeterminat;
Ursitoarele poate că știu ceva;
Secături bătrâne și fără de minte!
Adâncimea durerii pe secunda absenței.
Dorul meu doare pe timp indeterminat;
Ursitoarele poate că știu ceva;
Secături bătrâne și fără de minte!
joi, 25 mai 2017
miercuri, 24 mai 2017
sâmbătă, 20 mai 2017
joi, 18 mai 2017
Sub balconul de glicine- Nicolae Budurescu
Sub balconul de glicine
Ţi-au cântat de-atâtea ori
Languroase mandoline,
Cu refrenuri de suspine
Şi suav parfum de flori.
Pe terasele-n cascadă
Luna risipea argint,
Şi departe o naiadă
Peste lac voia să vadă
Adâncimile ce mint.
Din aleiele boltite,
De pe tainice cărări,
Vin arome-nvăpăiate,
Calzi fiori de voluptate
Şi ecou de sărutări.
Totuşi, mâna ta iubită
Niciodată n-a lăsat
Grije vântului să-nchidă
Uşa, ce zâmbea-nflorită
La balconul fermecat.
O hlamidă de regină
Peste parc s-a resfirat,
Şi mănunchiuri de sulfină
Ca reflexe de lumină
Pe poteci s-au scuturat;
Cântul tristelor mandole
A rămas fără sfârşit,
Nu mai trec pe lac gondole,
Nici pe valuri barcarole,
Şi rapsozii au murit.
Sub balconul de glicine
Care azi s-au ofilit,
Sub balconul de glicine
Înfloresc mereu suspine...
luni, 15 mai 2017
Chemați-mă - Ion Horea
Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape
ca niciodată. Iată cum coboară
amurgul peste toate. Parcă văd
cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,
şi aşteptaţi să iasă printre stele
luceafărul cel nou ce taie-n două
deasupra voastră lumea nesfârşită.
Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,
şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,
din lumea înstelată-a poeziei,
ori poate din furtunile iubirii,
ori din vârtejurile-atâtor griji
în care-s prins cu-ntreaga omenire.
Bătrânii mei, când voi rămâne singur
şi obosit voi aştepta şi eu
în faţa casei noastre înserarea
ca sputnicii ieşiţi de după deal
să-şi împletească firele de aur
în pânzele luminilor stelare,
chemarea voastră voi mai auzi-o
ca un ecou întors din astru-n astru, -
ca să-mi aduc aminte cum veneam
acasă noaptea când eram copil
în carul plin cu fân culcat pe spate
şi tata-mi arăta deasupra Cupa
şi Rariţele strălucind şi Toaca
şi locul unde-avea mai către ziuă
să pâlpâie cu puii Găinuşa.
Era o lume-ntoarsă din poveste,
erau miresmele îmbătătoare,
şi vorba tatii ce ştia să lege
şi să dezlege pentru mine totul,
şi eram prins atunci în nesfârşitul
ecou ce leagă suflete şi stele,
şi-acel ecou mereu mă urmăreşte
de-atunci în toate drumurile mele.
miercuri, 10 mai 2017
Era - Al. O. Teodoreanu
Era,
Aminte de-ţi aduci,
O zi de toamnă, mohorîtă,
Cu nori de plumb, pe-un cer de tuci
Şi pîclă - scrum trecut prin sîtă,
Pe-aleele de nuci.
Pe-un negru nour încrustat
Şi soarele mai şters era.
Cu tonuri roz, de matostat,
În apa lacului muiat
Cu-ncetul se topea.
Şi ne-am oprit lîngă hamac,
La gura grotei de cleştar
Din dosul vechiului conac.
Privirea ta, ca un tîlhar,
În suflet îmi intra pe brînci.
Şi eu, în ochii tăi adînci
Mă scufundam, să mă desfac,
Cum se desfac din munte stînci
Ce vin vuind din vîrful lor
Şi cad într-un prelung izvor,
În fundul apelor adînci.
În mine - Mihail Săulescu
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe mine,
Să pot vedea odată ce am şi cine sunt,
Să pot să văd în noaptea adânca ce-i în mine,
Mai viu, mai clar, mai bine.
Tăcerea ce mă are să-nvie-ntr-un cuvânt
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe-o masă,
Ca un chirurg ce, poate, în basme numai e !
De multe ori imi pare că firea mea mă lasă
Şi-adeseori îmi pare că pot vedea orice...
Ce groaznică faptura mi-apar eu câteodată !
În mine nu e unul — în mine nu-s doar eu,
În inimă, în suflet, un altul mi s-arată,
Şi gândul mă munceşte neîndurător mereu !
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară,
Duioasă, care plânge când n-are ce visa.
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară
Pe care-o stea, un cântec, un zvon o înfioară
Cum stă şi-aşteaptă parcă într-una altceva
Iar sufletul îmi este un cititor în stele,
Un mag din alte vremuri, un rătăcit de-acel
Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii-n stele.
Tu nu pricepi ce poate-a găsit vreodată-n ele
Doar simţi că lucruri triste adesea poartă-n el.
De ce ? - Ion Luca Caragiale
De ce, când o furtună,
S-abate pe pământ
Cu furie nebună ...
Cânt ?
De ce, când luna plină
Revarsă peste crâng
Divina ei lumină ...
Plâng ?
De ce, când treci semeaţă
Şi nu-mi zici un cuvânt,
Nici nu-mi priveşti în faţă ...
Cânt ?
De ce, când braţe goale
La piept cu dor mă strâng ...
În de mătase poale
Plâng?
De ce? Că ştiu: părere
E tot pân’ la mormânt !
Plăcere plâng ... Durere ...
Cânt.
luni, 8 mai 2017
Metapoem -Dan Emilian Rosca
Şi toate animalele mării încap într-o batistă
şi toate catedralele încap într-un sărut
sub fiecare unghie doarme o pasăre
dacă-n palmele mele
s-ar culca obosite două cuie
roua ochilor tăi
le-ar face să-nflorească
ruginindu-mă
pentru că somnul meu
e un pahar cu ceaţă purpurie
Albastrul de Voroneț - Gabriela Melinescu
Meșterul cu ochi albastru.
Irisul înlăcrimat.
Pe obraz subțire ploaie.
Albastrul cutremurat.
Poate-i s-a născut un fiu
și-a primit din sat solie.
Strigă, tremură de dor,
albastrul de bucurie.
Și au rîs aici, zugravii,
pensulele-au amețit.
Dinții albi opriți în hohot.
Albastrul în alb topit.
Mai departe se-ntrerupe
cerul verii nefirește...
Meșterul nemaivăzut
Ca izvorul s-a pierdut...
Ceru-n ochiul drept lipsește.
duminică, 7 mai 2017
Cântic de dor şi of - Miron Radu Paraschivescu
O să cânt o viaţă-ntreagă
după a care mi-e dragă,
o să cânt ca un nătâng
doar de boală - să nu plâng!
Că era gagica neichii
să-i săruţi poala scurteichii,
cu buze de micşunele,
muşcar-ar neica din ele!
Şi de mândră ce erea
m-apucă la lingurea
doar când mă gândesc la ea.
Mi-a zis că dacă mi-e dragă
să mă împrumut la bangă
şi să-mi pui dantura-ntreagă.
Dar nici eu nu m-am codit,
gologani am abulit
şi mi-am pus dinţi auriţi
ca boierii pricopsiţi.
I-am luat rochie de tafta,
papucel de catifea
şi-am dus-o prin mahala
ca să vază cine-o vrea
că e amureaza mea.
C-am iubit-o şi-o iubesc
şi tot v-o istorisesc,
măcar că mă pârpălesc.
Uite mintea mea a proastă:
să mă car de la nevastă
şi să mă duc cu-o putoare
nespălată pe picioare
să mă curăţ de parale.
Dar n-am fost de vină eu,
bătu-mi-o-ar Dumnezeu!
Cum făceam o păşitură,
hop şi ea! în bătătură;
mergeam la biserică,
dar ea-mi pune piedică;
dac-o luam de subsori
îi mirosea gur-a flori.
Şi ca să mă bage-n streche
punea şi-un mac la ureche.
Să spuie care-o cunoaşte
cum era de dată-n paşte;
că, bătu-o-ar stelele,
şi-a tras şi sprâncenele,
subţirel, pe lângă coadă,
de-mi suci mintea năroadă.
P-urmă, ce să vă mai spui?
Umblam după ea hai-hui
şi unde se fandosea
că este gagica mea.
Şi mă lua îndelicat,
numa-n şoapte şi oftat,
când eram la ea în pat.
Of, pupa-o-ar mă-sa rece,
că dorul ei nu-mi mai trece!
Eu credeam că-i doar a mea;
dar, pitită sub perdea,
la toţi fanţii se gimbea...
Şi-ntr-o seară, din pridvor,
cum trecea un roşior,
a ieşit la drumul mare
şi-a fugit cu el călare.
De-atuncea s-a tot dus
şi eu am rămas mofluz,
singurel, să bat din buză,
vascrisu ei de farfuză!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)