Romanţa noastră- Ion Minulescu

Pe-acelaşi drum,

Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,

De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-acelaşi drum

Pe unde ieri trecură poate,

Străbunii noştri

Şi părinţii,

Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi –

Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe

Şi doliul vremilor apuse,

Şi-al idealurilor scrum –

Pe-acelaşi drum

Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…

Şi-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămaşi în urmă –

Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi

Cum le luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Şi-n gură caldele cuvinte…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…

Şi-n calarea noastră întâlni-vom –

O!… câte nu poţi să-ntâlneşti

Când drumu-i lung

Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână

Tot mai departe

Şi te poartă,

Ca pe un orb ţinut de mână,

Spre-ntrezărite-Aureole –

Nimicuri scumpe pământeşti!…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!…

Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântaţi că-n urma noastră

Zări-vom pe-alţii cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte

Şi râd că nu-i putem opri…

Da…

Va veni şi ziua-n care vom obosi,

Şi va veni

Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul ţiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care numeni n-o cunoaşte…

Şi-atunci, privind un urma lor –

Ca cei ce n-au nimic să-şi spună

Când nu-şi pot spune tot ce vor –

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani,

Vom adormi ca şi drumeţii

Ce dorm uitaţi de mii de ani!…

Götterdämmerung -Ion Minulescu

Or,

În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum,

Părea

Un tavan de catedrală ce se năruie;

Iar fumul

Din clopotniţele-aprinse

Deschidea-n albastru drumul

Altui fum mai greu, mai negru...

Şi albastrul se-nnegrea...

Ard bisericile toate...

Ard Credinţele bătrâne...

Ard Cristoşii

Şi Trecutul -

Arde parcă lumea-ntreagă...

Ce Nebun venit de-aiurea nu putu să ne-nţeleagă?

Ce-ndrăzneţ aprinse focul ereziilor păgâne?

Şi ce nou Profet veni-va să clădească-n noi cuvinte,

Casa celui care n-are nici sfârşit,

Nici început?...

Cine-o să ne-nveţe iară ce-am uitat -

Tot ce-am crezut?...

Cine-o să ne ierte nouă ce-om greşi de-aci-nainte?...

Cine-o să ne-ndrepte paşii spre mai bine?

În război,

Cine-o să ne poarte-armata spre victorii?

Şi pe Mare

Cine-o să le-arate calea iahturilor călătoare?...

Cine-o să ne-adoarmă-n inimi teama zilelor de-apoi?...

. . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . .

Şi mulţimea-nspăimântată

Spre clopotniţele aprinse

Se-ndrumează grupuri-grupuri...

Cei Cuminţi privesc plângând -

Plâng ca resturile unei colosale-armate-nvinse -

Iar Nebunul stă deoparte şi zâmbeşte fredonând:

- Götterdämmerung!...

Hodie mihi, cras tibi-Ion Minulescu

În mine,

În tine

Şi-n el

Inima cântă 

Şi plânge la fel...

Cântă

Şi plânge 

Înfiptă în noi – 

Căntă în clipa în care ne naştem

Şi plânge cu clipa de-apoi...

Când cântă cu ploaia

Ne-nchidem odaia...

Când plânge cu vântul

Ne-nchidem mormântul

Tustrei, şi, la fel,

Şi-n mine,

Şi-n tine,

Şi-n el!...

Rugă pentru ziua Schimbării la Faţă-Ion Minulescu

Doamne!...

Lasă-mă să stau de vorbă cu Tine,

Nu fi Tată vitreg cu copilul Tău,

Care n-a făcut în viaţă decât bine

Şi n-a fost plătit în schimb decât cu rău...

Lasă-mă să-Ţi spun că nu se poate

Să rămâi mereu aşa cum eşti,

Când puterea Ta se-ntinde peste toate

Şi când toate sunt aşa precum voieşti...

Lasă-mă să-Ţi spun c-alcătuirea

Celor ce le crezi fără prihană

A-nceput să răzvrătească omenirea,

Dornică de-o viaţă mai umană...

Fă să fie-aşa precum se spune

C-ai fi vrut să fii cu lumea toată -

Rău cu cele rele,

Bun cu cele bune -

Fii măcar acum ce n-ai fost niciodată...

Fă să fie bine pentru bine

Şi, la fel, frumos pentru frumos

Şi să fim şi noi la fel cu Tine -

Cel de Sus la fel cu cei de jos.

Ca s-ajung până la tine(Romanță fără muzică)-Ion Minulescu

Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:

– Grăbeşte…

Pune-ţi aripi ca în basme

Şi te-nalţă până-n nori…

Tot mai sus,

Tot mai departe –

Ca şiragul de cocori

Ce pluteşte colo-n zare!…

Haide, calule, grăbeşte!…

Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:

– Dă-mi mâna

Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde –

Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde…

Ca s-ajung cât mai degrabă,

Haide, vântule, dă-mi mâna!…

Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii:

– Mergi-nainte

Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu

Şi-mi ţine calea…

Netezeşte-mi munţii-n zare

Şi-umple-mi de cadavre valea

Dintre ea şi mine –

Haide!… Haide, moarte, mergi-nainte!…

Ca să-ajung până la tine,

Pentru tine-au obosit

Calul,

Vântul,

Moartea –

Toate mi-au făcut pe voie ;

Dar…

Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar,

Strunele chitarei-s rupte

Şi… romanţa s-a sfârşit!

Romanță fără muzică-Ion Minulescu

Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă şi să ne-auză –

Nu pleca!

Dă-mi degetele-ţi inelate să le sărut ca şi-altădată,

Dă-mi degetele-ţi inelate –

Poeme-n pietre nestemate –

Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt,

Dă-mi mâna toată,

Căci nu-i în tot salonul alta, aşa, la fel cu mâna ta.

Rămâi cu mine toată seara…

Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească

Orchestra valsul?…

Tu nu ştii

Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?

Deschide-ţi braţele –

Altarul în care mă-nchinam alt’dată –

Deschide-mi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite,

Apleacă-ţi gura-nsângerată,

Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.

Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,

Neclintite,

Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!…

Trei lacrimi reci de călătoare-Ion Minulescu

Şi-ai să mă uiţi –

Că prea departe

Şi prea pentru mult timp porneşti!

Şi-am să te uit –

Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,

Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate

Trei lacrimi reci de călătoare ;

Iar eu pe ţărm

Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,

Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,

Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu

L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,

Iar tu –

Cântându-l ca şi dânsul,

Plângându-l, poate, ca şi mine –

Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,

Şi-uitând că m-ai uitat,

Vei smulge din cadrul palidului vis

Întunecatu-mi chip,

Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare

Şi când din ochi lăsai să-ţi pice

Trei lacrimi reci de călătoare!

A XI-a poruncă-Ion Minulescu

Ascultă, privește și taci!…

Ascultă, să-nveți să vorbești,

Privește, să-nveți să clădești.

Și taci, să-nțelegi ce să faci…

Ascultă, privește şi taci!

Când simți că păcatul te paște

Și glasul Sirenei te fură,

Tu pune-ți lacăt la gură

Și-mploră doar sfintele moaște -

Când simți că păcatul te paște!…

Când simți că dușmanul te-nvinge,

Smulgându-ți din suflet credința,

Așteaptă-ți tăcut biruința

Și candela minții nu-ți stinge -

Când simți că dușmanul te-nvinge!

Când brațele-ncep să te doară,

De teamă să nu-mbătrânești,

Rămâi tot cel care ești -

Aceeași piatră de moară -

Când brațele-ncep să te doară!…

Iar când, cu ochii spre cer,

Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,

Ascultă, privește și taci!…

Din brațe fă-ți aripi de fier

Și zboară cu ele spre cer!…

Drum crucial- Ion Minulescu

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -

Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,

Iar El urca surâzător spre ea!…

Şi ne-am oprit la jumătatea scării

Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării

Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei -

Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -

El cobora solemn din conştiinţa mea,

Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

Cu toamna în odaie-Ion Minulescu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…
Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mîna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie cînd mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

Zâmbește-Ion Minulescu

Când ţi se pare atât de greu,
S`asculţi cum lumea te bârfeşte
Atunci, ascultă sfatul meu... Zâmbeşte!
Şi când cel ce`l iubeşti curat
Nepăsător te părăseşte,
Nu te uita că e`ngâmfat... Zâmbeşte!
Păstrează`mă în ochii tăi
Să fiu mereu cu tine.
Azi te iubesc mai mult ca ieri
Şi mai puţin ca mâine.
Şi dacă totuşi mă iubeşti
Păstrează`mi amintirea.
Şi nu uita că într`o zi
Ţi`am dăruit iubirea!

EPILOG SENTIMENTAL, de Ion Minulescu

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi lasă-mă să plec!…

Tu nu-nţelegi

Că-n orchestrarea întregirii noastre

Nu-i ciripit de păsărele-albastre,

Ci-i răcnet doar de bestie turbată,

Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă

De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă

Sau de piciorul patului s-o legi?…



Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi nu-ţi mai cer nimic!…

Tu n-ai ghicit

Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit

Şi toată fericirea-mprovizată

Cu care ne-avântăm tot mai departe



N-a fost decât iluzia că ne-am iubit

Ca două manechine cu suflete de vată,

Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…



Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,

În cinstea întregirii noastre din trecut,

Din care-acum n-a mai rămas nimic

Decât o falsă frescă-n mozaic,

Pe care nişte gheare de bestie turbată

Însângerează două imagini omeneşti!…

Nu le cunoşti?…

Încearcă -

Şi-ai să ţi le-aminteşti!

Strofe pentru zăpadă – Ion Minulescu

Mireasă-a brazilor geometrici şi-a brazdelor însămânţate – solemnitate albă, rece, fatală, mută şi divină – tu vii cu graţii de Madonă sau de Fecioară bizantină – şi pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.

        Nu te doreşte-aproape nimeni, deşi te-aşteaptă toţi să vii… – Şi frumuseţea ta bizară n-o cântă nimeni, decât, poate, – îndrăgostiţii de imagini abstracte şi imaculate – cuminţii tăietori de lemne şi nebunaticii copii.

        Şi totuşi, când cobori, suspectă, insinuantă şi egală – pe câmp, pe arbori şi pe ape, pe străzi, pe case şi pe noi – tu schimbi în plăsmuiri lunare întreaga pastă de noroi – iar pe Maria din Magdala o-mbraci în peplum de vestală.

        Şi-n timp ce toţi, deopotrivă, pigmei şi umiliţi simţim – puterea-ţi magică ce-ngheaţă, distruge, arde şi creează – doar ciorile sacerdotale te mai insultă şi-ţi pătează – cu ieroglifele lor negre şi stranii, albul unanim.

     

Ce faci tu?-Ion Minulescu

Ce faci tu? de-atâta vreme

N-am mai rătăcit prin crânguri

N-a-ncercat să te mai cheme

Dorul ca sa fim iar singuri?....

Haide, fii copil cuminte

N-aștepta să vin la tine

Să te fac cu rugaminte

Să pricepi ce este bine.

De-ai ști tu ce farmec dulce

E sub teiul singuratic!...

Vino, crângu-o să ne culce

Pe-al lui pat de flori, sălbatic.

Și-ochii tăi ca doi luceferi

Să-i lumine ca-n trecut.

Să te vad cum o să- i aperi, 

Daca-oi vrea sa ți-i sărut.

Pe poteca înfundată

Iarba deasă să ne-ascunză

S-ascultăm ca si-altadată

Freamătul duios de frunză.

Și privind cum de povară

Teiul floarea-ncepe-a-și cerne

Să-nvățăm pe din afară

Cântul dragostei eterne.

Rânduri pentru păsările călătoare-Ion Minulescu

Frunza galbena, uscata —
Frunza ce-ai fost verde-odata,
Sterge-ti ochii de r ugina,
C-a intrat toamna-n gradina,
Si-a intrat ca o stapana
Cu vantul si ploaia-n mana!
Primul stol de randunele
A pornit spre Dardanele
Berzele desperecheate
Se-mpreuna-n zbor si ele,
Sa porneasca pe-nserate,
Iar triunghiul de cocori
Se-ntregeste tot in zbor,
Sa porneasca maine-n zori
Spre Bosfor
Frunza galbena, uscata —
Frunza ce-ai fost verde-odata
De-a lungul soselelor,
Pe tot lungul apelor,



Si din creasta muntilor
Pana-n fundul vailor
In varful copacilor
Au ramas doar ciorile,
Sa pazeasca morile —
Morile ce macina,
Dupa vechea datina,
Zodia-nceputului
Cu pacatul tr upului,
Si rodul pamantului,
Cu belsugul anilor,
Zilelor
Si clipelor
Pentru cei flamanzi de soare
Si de “semne de-ntrebare”!
Frunza galbena, uscata,
Frunza ce-ai fost verde-odata,
Azi gradina Domnului
Nu mai este-a nimanui
Au zburat din ea mai toate
Vietatile aripate
Si-au ramas doar ciorile —
Ciorile,
Surorile
Vanturilor,
Ploilor,
Grijilor,
Nevoilor,
Si-ntunericimilor!

Au ramas sa vamuiasca
Cu pecetia domneasca,
Dupa socotinta lor,
Soarta zburatoarelor
Si sa-nchida-ntre zabrele
Impletite din nuiele
Calatoarele rebele
Ce-au pornit cu toate-n zbor
Fara stirea ciorilor,
Spre Bosfor
Si Dardanele

Romanţă fără muzică-Ion Minulescu

Nu-i nimeni... nimeni să ne vada si să ne-auza -
Nu pleca.
Da-mi degetele-ti inelate să le sarut ca si-altadata,
Da-mi degetele-ti inelate -
Poeme-n pietre nestimate -
Vreau să le-nvat pe dinafara si să le cânt,
Da-mi mana toata.
Căci nu-i în tot salonul alta, asa, la fel ca mana ta.
Ramai cu mine toata seara ...
Ce-ti pasa daca-o să sfarseasca
Orchestra valsul? ...
Tu nu stii
Ca nu-i în tot salonul altul la fel cu mine să iubeasca?
Deschide-ti bratele -
Altarul în care mă-nchinam alt'data -
Deschide-ti bratele si prinde-mi în ele bratele-obosite.
Apleaca-ti gura-nsangerata,
Si sarutarile-ti aprinse inseamna-le pe obrazu-mi pal.
Inseamna-le la rand, să-mi steie pe veci de paza,
Neclintite,
Ca pasarile legendare pe malul lacului Stymfal!..

Ecce homo-Ion Minulescu

Eu sunt o-mperechere de straniu

Şi comun,

De aiurări de clopot

Şi frământări de clape -

În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,

Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine

Şi de rău,

De glasuri răzvrătite

Şi resemnări târzii -

În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,

Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe

Şi trompete,

De leneşe pavane

Şi repezi farandole -

În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,

Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză

Şi de vers,

De crime

Şi idile,

De artă

Şi eres -

În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,

Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!...

Paseste-ncet- Ion Minulescu

Un singur lucru-ti cer: Sa nu regreti...

Si-acum,
Paseste-ncet sa nu-mi destepti covorul
Si mastile-adormite pe pereti!...
Paseste-ncet ca si cum n-ai fi
Intrat aici!...
Odaia mea e o scena-n care-actorul
E vesnic altu-n fiecare seara -
O scena ce-si pastreaza doar decorul
Si linistea
Ca si o modesta gara
Prin care trenurile trec mânate
De gestul unor mâini halucinante.

Paseste-ncet sa nu-mi destepti minciuna
Scrisorilor inchise prin sertare
Si florile-adormite prin pahare.
Odaia mea e grota fara soare
Prin care nu mai intra azi
Nici una
Din cele ce pasira la-ntâmplare...

Paseste-ncet sa nu-mi destepti bazarul
De lacrime-ncrustate prin dantele
Si nasturi descheiati de mâini rebele.
Odaia mea-i cavoul fara poarta
Din care poti iesi afar cand vrei,
În el nu odihneste nici o moarta,
Ci numai visuri blonde de femei...

Paseste-ncet sa nu-mi destepti groparul
Si umbrele-adormite pe pereti,
Paseste-ncet si nu privi spre ele...
Si nu uita ce-ti cer: Sa nu regreti!

Cantecul nebunului-Ion Minulescu

Ei sunt cuminţi... 

Eu sunt nebun... 

Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -

Poate că cel cuminte-s Eu -

Deşi de câte ori le-o spun, 

Eu pentru Ei... sunt tot nebun... 

Eu mă urăsc că nu-s ca Ei... 

Eu îi iubesc că nu-s ca Mine... 

Ei beau

Şi mint fără ruşine -

Şi-n ochii prietenilor mei

Trec drept nebun... că nu-s ca Ei... 

Lor nu le place-amanta Mea... 

Mie nu-mi place-amanta Lor... 

Ei văd cu ochii tuturor

Femeia... 

Eu n-o pot vedea

Decât cu-ai mei -

Amanata Mea... 

Dar cum din Ei toţi numai Eu

Nu sunt ca Ei, 

Am să mă duc

De voia mea la balamuc -

Şi fiindcă nu-mi va părea rău, 

Cumintele voi fi tot Eu!...