marți, 31 ianuarie 2017

Oltenii la Iaşi de Ion Creangă


Ce răsună? Ce s-aude?
Ce glas dulce românesc?
Ce flăcăi ca bradul verde
Ochii noştri îi uimesc?
Sunt olteni,scăparea noastră
Bucuraţi-vă, ieşeni
Voi cu inima creştină,
Cumpăraţi de la olteni.

Oltul falnic prin copiii-şi
Zice Prutului scârbit:
-Dulce frate,fii pe pace,
Steaua ta a răsărit…..!
La cel glas de mângâiere
Geme sufletu-n duşmani
Voi cu inima creştină
Nici un ac de la jidani

Mică e lumina încă
Dar credinţa-n Cel de sus
În Părintele dreptăţii
Şi-ntunericu-i răpus
Soarele frumos luci-va….
Bucuraţi-vă, ieşeni !
Voi cu inima creştină,
Cumpăraţi de la olteni

Iazmele otrăvitoare,
Duhul rău şi necurat,
Vai, destul ne-au supt puterea
Şi viaţa ne-au secat.
De pe ochii voştri rupeţi
Pânza-ntinsă de duşmani !
Voi cu inima creştină,
Nici un ac de la jidani !

Fraţii certe-se-ntre dânşii
Fiii cu părinţii lor !
Dar blăstăm cu foc s-ajungă
Pe acel cutezător,
Care fără de iubire
S-ar uita la cei munteni !
Ascultaţi români cuvântu-mi :
Cumpăraţi de la olteni !

Şi atunci viaţa noastră
Precum râul cristalin,
Se va scurge limpezită
De otravă şi venin.
Morţii noştri n-or mai plânge
Sub călcâie de duşmani.
Sus dar, inimile voastre !
Nici un ac de la jidani!


Monotonie pe vioară- Tudor Arghezi


De cînd nu mi-ai mai cîntat
Sînt , vioară, întristat.
N-ai putea şti ce mă doare
De tot cad într-o-ntristare?
Întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i tîrziu?
Şi n-am cine să mă-nveţe,
De mi-e dor sau mi-e tristeţe,
Ca să ştiu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntîmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De-altă nevinovăţie?

Nu-mi dau seamă ce-ntristare
Negrăită, iar mă doare.
Întristările ţi-s multe.
Cine să ţi le asculte?
Cine ţi le înţelege
Întristările pribege?
Că nici eu nu le-nţeleg,
Să le-nşir, să le dezleg.
Te-ntristează cînd şi dacă
Alţii cîntă, rîd şi joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ţi-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare
Decît altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară
Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simţi mai bine,
N-a murit ceva din mine?



Odă bahică-Șt.O Iosif


Poate ai vreun dor să-ți vindeci,
Ori te paște vreun blestem?
Dragul meu prieten, vin', deci,
Toarnă în pahare vin, deci,
Și să bem!

Că beția-i rost de glume,
E uitare de necaz...
Crezi că Dumnezeu anume
Când creă această lume
Era treaz?

În beția lui divină
Lumea el când o născu,
"Fiat lux!" cu gura plină
Zise, și pe loc lumină
Se făcu...

Și de-aceea are vinul
Darul de la Dumnezeu
Să coboare-n ochi seninul
Și s-adoarmă-n inimi chinul
Cel mai greu!

Știe-apoi și din Scriptură
Cel din urmă bun creștin
Să se ia de Paști, în gură,
Sfânta cuminecătură
Tot cu vin!

Și-orice-ar zice fariseii,
N-a schimbat c-un gest divin
Însuși regele Iudeii,
Christ, la Canna Galileii
Apa-n vin?!

Chiar poetul când se-mbată
Nu-i mai inspirat la scris?
În lumină-adevărată
Toate-atunci lui i s-arată,
Ca un vis...

Până când, deci, urcă-n vie
Vreji de viță pe haraci,
Sus paharele, frăție!...
Și pe urmă... pot să vie
Mii de draci!

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Fresco-ritornele-George Coşbuc




1
Viaţa mea de mult s-a stins şi-am îngropat-o.
Sunt beat de cad în gropi, şi-a cui e vina ?
A obrăjorilor cei cu gropiţi, şireato !

2
Ea sta, cu sânul plin de pere, la fântână —
Şi ea mi-a dat s-aleg pe plac din sân o pară.
Şi m-am trezit că-mi dă deodată peste mână !

3
Pe punte-am sărutat mai ieri o fată,
Şi-acum au dat sătenii jalbă la prefectul,
Că fetele stau cârd pe punte ziua toată !

4
Psaltirea popii o sărut, dar aş lăsa-o,
Sărut şi mâna preotesei, şi-aş lăsa-o,
Pe fata popii n-o sărut, şi-aş săruta-o!

5
Cu ochi frumoşi, cu piept rotund, aşa zglobie,
Tu, Doamne, ai fäcut-o numai ca să mintă
Şi numai ca să-mi faci necazuri mie !

6
Pentru drăguţe ne-am certat vro trei la coasă, —
Din ceartă m-am ales cu părul smuls şi mâna ruptă,
Da-ncalte a rămas că-a mea e mai frumoasă !

7
Cu şorţu-n brâu, cu mâna-n şold, ea, cea şireată,
Stă-n drum, anume ca s-o văd, să-mi facă-n ciudă —
De-ar fi ce-ar fi, tu azi nu-mi scapi nesărutată !

8
Îi plac poveştile, încet şi la ureche,
Şi ce-i spui nou ! Dac-o sărut fără poveste,
E veşnic nouă pentru noi povestea veche.

9
Ei, vezi cum eşti ! În prag la noi te-am prins de mână,
Şi-am vrut să te cuprind, şi pentru-atâta lucru
Ai plâns şi n-ai venit la noi o săptămână !

10
De când eram noi mici, mi-ai fost ca soră,
Şi prietenă mi-ai fost de când eşti fată mare,
Iar mama vrea d-acum să-i fi, drăguţă, noră !

11
Eu am de mult scriptura mea şi-mi ţin scriptura :
Guriţa fetelor cu sărutări s-astupă,
Băieţilor eu le astup cu pumnul gura !

12
Vorbim răstit şi ne-ngânăm răspunsul,
Şi-n sat cred toţi că asta-i vrajbă veche,
Iar seara noi ne sarutăm pe-ascunsul !

13
Uşor te nalţi, când te-ai deprins să birui greul —
Cei răi mă-njură ! Nu ştiu ei ce ştiu copiii ?
Pe cât smânceşti, pe-atât de sus se nalţa zmeul

14
Ea râde-n plânsul meu ! Dar ea atâta ştie !
Eu ştiu : Mi-e dragă, şi n-aş vrea să-mi fie dragă,
Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aş vrea să-mi fie !

15
Ieri ne-am certat! Şi mi-e necaz că uit prea iute —
Azi, după ce m-a sărutat, mi-am dat de seamă
Că ieri jurai să nu-l mai las să mă sărute !

16
E galben soarele sub nor, şi-i galben lanul
Prin care treci tu, cea cu galbene cosiţe —
Ştii tu de ce-am îngălbenit şi eu sărmanul ?

17
Mai sfântă-i dragostea decât orice psaltire —
Când ai drăguţă, eşti cu ea mai sfânt în cârciumă
Decât fără de ea pe prag de mănăstire !

18
Eu om cu minte n-am văzut, să nu sfârşească
Nebun, când a iubit, dar drept e şi aceea
Că om cu minte n-am văzut să nu iubească !

19
Eu am drăguţe multe-n sat, dar nici o fată
N-a zis că-i bine s-o sărut şi să-i ţin drumul,
Dar nici că-i bine când o las nesărutată.

De ce-ai fi tristă?-Grigore Vieru


Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni și nicicând umbrită.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu ești tu, iubito.
Te știu de când ca o zambilă
Creșteai sub cer de primăvară.
Erai frumoasă și copilă
Frumoasa-ai fost și domnișoară.
De ce-aș fi trist,
De ce-ai fi tristă?!
Eu drag îți sunt, tu dragă mie.
Dea Domnul și copiii noștri
Așa de fericiți să fie!
Eu văd tristețea cum colindă
Prin dureroasa ta privire
Și văd, iubito, în oglindă
Cum smulgi din păr albite fire.

Iubita mea și-a mea comoară,
Nu mai fi tristă chiar de-i toamnă.
Frumoasă-ai fost și domnișoara,
Frumoasă ai rămas și doamnă.
Te-albește prima nea ușoară,
N-o tăinui pe sub năframă.
Frumoasa-ai fost și domnișoară
Și mai frumoasă ești ca mamă.
Te bucură și nu fi tristă,
Așa sunt toate rânduite.
Frumoasă este orice vârstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

vineri, 27 ianuarie 2017

Dumnezeul salvării-Adrian Păunescu




Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pântec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbră noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi dacă nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupă, în val, santinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vină fatal, consfinţind cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vină să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsă, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar astea sunt simple şi bune cuvinte,
Sânt legile care fac vieţi şi morminte,
Dar astea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vieții, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

Un gînd de iarnă-Adrian Păunescu


Cînd primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cînţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stînilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumosă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

Regresăm-Adrian Păunescu


Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

joi, 26 ianuarie 2017

Sămânţa geto-dacă-Pavel Coruț



Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un zeu cu tâmpla ninsă.
Ardeau străbunele altare
Şi ziua coborâse-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.
Stam gol în focul din altare
Cu ochii căutând la ceruri,
Cerseam un strop de îndurare,
Un colţ din veşnice-adevăruri.
Ardeam pe geticul jertfelnic
Şi muntele ardea cu mine…
Din trupul meu de om nevrednic
Şi din bătrânele ruine,
Se zămislea sămânţa dacă,
Din foc şi sânge şi pământuri
Şi dintr-un strop din sfântă apă
Şi din blesteme şi din cânturi…
Sămânţa geţilor rodeşte,
Căci timpul i-a trimis poruncă.
Un neam întreg din mine creşte,
Un neam de foc şi flori de stâncă
(versuri, Pavel Coruț)

Hangiul-Radu Gyr


Afară-i vânt și-i gol ulciorul.
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca zarea și ca dorul
Și cum e jalea de amar. 
El însă-mi toarnă în neștire
un vin adânc cu umbre lungi.
-Bea! Dulce-i ca o amintire
pe care-o chemi când o alungi. 
Ulcioru-i gol și-afară vântul…
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca bezna, ca mormântul
Și cum e moartea de amar. 
Hangiul însă-mi pune-n față
un vin însângerat de vremi.
Bea! Este dulce ca o viață
pe care-o ierți când o blestemi.

marți, 24 ianuarie 2017

Imn-Matei Millo

Doamne ,tu al României 
Dumnezeu îndurâtor ,
Azi în contra anarhiei 
Ne-ai fost scut apărător. 
Lâudat de trei ori fie, 
Al tâu nume mare sfînt, 
Câ ai scos pe Românîe 
Din sclavie, din mormînt. 
Pe aleşii demni ai țării 
Doamne tu i-ai inspirat 
Şi pe demonul trădării 
Dintre ei ai alungat ! 
A Românilor unire,
 Unanim ei a votat .
Sâ trăiascâ-n nemurire 
A lor nume neuitat ! 
Doamne varsă-ți îndurarea
 Peste scumpul Domnitor 
Şi-I fereşte de trădarea 
Curtezanului flator !
 Sâ domneascâ cu tăria
 Unui prinț pe legi bazat,
 Să păzească- autonomia 
Ce strămoşii ne-a lăsat. 
 Să ne dea-n fine dreptatea 
Dupâ care-am suspinat ,
Sâ ne-acorde libertatea 
Pentru care am luptat ! 
Ura ! Prințul României,
 Alexandru loan întîi ,
Ura !simbolul Unirei 
Ani ferice Doamne dâ-i !


luni, 23 ianuarie 2017

Viitorul României -M.Pascaly (fragment)


Iată ziua de'nviere, iată ziua aşteptată !...
 Tot Românul ţine minte, cît a plîns, ce-a suferit
 D-aste patimi ce-1 orbiră, cît de jos s-a umilit !
 Nu ,Românii, nu poci crede, că n-or şti cum să se poarte
 Şi să uite c-astă dată, e viaţă sau moarte !... 
C-omorîndu-se între sine, şi prin patimi desbinaţi...
 îşi vor pierde re'nvierea, şi de ţară-or fi damnaţi !... 
 Auzi *Buciumul cum plînge,
 de dor inimâ-ţi pătrunde... 
De dor după înviere...
* Vocea Oltului răspunde...
*Steaua Dunării străluce, printre lanţuri printre nori... 
Şi *Românul ne prezice, zi ferice, zi de flori... 
Iată Ţara mea dorită, cum se 'nalţă surîzînd... 
Cum îi flutură cosiţa ! Auzi buciumul cîntînd !... 
Vezi copiii. cum aleargă, morţii salt de bucurie 
Că Românii sînt toţi una, naşte azi o Românie...
 Acvila merge 'nainte, şi-a luat sborul în nori... 
Sboară dragă Românie, că ai mare viitor... 
D-eşti condusă de Lumină, şi umbrită de Dreptate 
Ți-afli calea înstelată... și să fii o stea ca toate... 
Mulţumescu-ţi, Doamne sfinte !
 Acum voiu şi poci să mor
 Acum cred în viaţa țării... 
Cîntă lira mea de dor. 

* Aluzie la cele patru ziare Române care pledau atunci în faţa lumii cauza Românilor




Frunzuliţă lemn uscat-Eugeniu Carada

Frunzuliţă lemn uscat,
 Milcove, rîu blestemat,
 De ce oare n-ai secat
 Şi matca nu ţi-ai uscat ?
 Şi cu undele să-ţi piară
 Şi mişei şi răi din ţară ; 
lar Unirea să domnească,
 Fraţi cu fraţi să-i înfrăţească ! 
Şi-unde curg apele tale 
Sâ mi-ţi crească floricele, 
Să culeagă moldovenii 
Să le-mpartă cu muntenii ! 
Şi cu toţi într-o Unire 
Orişice nefericire 
Bărbăteşte să-nfruntăm
 Ţărişoara s-apărăm. 

Versuri pentru unire din piesele de teatru ale lui Alecsandri

Leliţă de la munteni
Leliţo, leliţo fa !
Treci colo la moldoveni
Leliţo, leliţo fa !
Să ne prindem soţiori
Leliţo, leliţo fa !
Şi să fim ca doi bujori
Leliţo, leliţo fa !
Piară dracu' dintre noi
Leliţo, leliţo fa !
Sâ fim una amîndoi
Leliţo, leliţo fa !... 

Că-n Unire stă puterea ! Că la oricare nevoi,
Decît a fi unul singur, e mai bine a fi doi.
Că pîraiele-adunate se prefac în rîuri mari,
Ca cei slabi cînd se-mpreună cumpănesc pe cei mai tari.
Căci, precum zicea odată l-ai săi fii un biet moşneag :
E mai lesne-a rupe-o vargă, decît un întreg toiag.



duminică, 22 ianuarie 2017

Parodie de Topârceanu după Câinele ovreiului de Th. Speranţia


"Anecdotă pipărată"

Într-un an, cândva-ntr-o vară,
Nu ştiu unde, în ce sat,
Un ovrei mergând cu marfă
Într-o curte a intrat.
Şi cum intră el pe poartă
Cu bagajul la spinare,
Hop, îi sare înainte
Un dulău urât şi mare.
,,Ce să fac acum? se-ntreabă
Bietul Iţic supărat.
Dacă strig să vie omul,
Pân' să vie — m-a mâncat!
Dacă plec pe poartă iară, —
Aş pleca eu bucuros,
Dar dulăul e în stare
Să m-apuce pe din dos...
Nici încolo, nici încoace,
Eu mai bine stau pe loc;
Şi-am să-l iau cu vorbă bună, —
Chiar aşa să am noroc!"
— Moi Grivei, zic zou, ascultă,
De când umblu eu pe jos
N-am văzut în toată lumea
Un căţel aşa frumos!
Mă mai duc la târg eu, lasă,
Ţi-oi aduce un covrig.
Ce folos ai dacă latri?
Parcă-ţi iese vrun câştig?
Moi Grivei, tu eşti cuminte,
Ce-ai cu mine de-mpărţit?
Am venit la badea Gheorghe, —
Ei şi ce-i dac-am venit?
N-am să stau un an la dânsul,
Plec îndată la haham...
Dar dulăul se repede
Şi mai tare: Ham! ham ham!
— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!
Ci păcat că n-am o puşcă!
Badi Gheorghe, badi Gheorghe,
Ieşi afară că mă muşcă!
Badea Gheorghe iese-n uşă,
Dă c-o piatră după câine
Şi-apoi zice: — Nu te teme!
Ţine-ţi inima, jupâne!
Nu ştii vorba românească
De la moşi-strămoşi lăsată,
Că un câine care latră
Nu te muşcă niciodată?
— Ştiu proverbul — zice Iţic —
Că-l avem şi la ovrei,
Ştiu prea bine... dar e vorba
Dacă-l ştie şi Grivei!



Ţiganii- parodie de Topârceanu după George Coșbuc


Dorm cîmpiile-n lumină.
Peste pacea lor senină
Cade soarele-n apus.
Un convoi s-arată-n zare…
Creşte-ncet pe drumul mare
Şi cum vine tot mai tare
Pulberea se-nalţă-n sus.

Vin ţiganii!… Fără veste
Pe la porţi răsar neveste,
Satul se deşteapt-acum —
Cînd prin văl de praf subţire
Începură să se-nşire
Cară mici cu coviltire
Scîrţîind încet pe drum.
Trec flăcăi cu urşi în lanţuri.

Cîinii, deşteptaţi din şanţuri,
Latră fără să-i asmuţi
Şi orbiş s-aruncă-n cete, —
Dar flăcăii largi în spete,
Cu ochi mari, cu negre plete,
Calcă mîndri şi tăcuţi…

Vine-apoi pestriţa gloată
Cu gospodăria toată.
Caii slobozi, fără frîu,
Duc merindele-n spinare
Şi se ţin pe lîngă care,
Iar vătavul stă călare
Cu harapnicul la brîu.

Sar copiii goi şi strigă,
Cer la poartă mămăligă,
Babe frînte din mijloc,
Iar ţigăncile cu gura
Înteţesc harababura
Cînd îţi umplu bătătura
Să-ţi ghicească din ghioc.

Vin mişcînd din şold alene
Cu privirile viclene
Şi cu sînii arşi de vînt,
De la sudul tainic, unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veşmînt…

S-a oprit lîng-o poiată
Un ţigan răzleţ de ceată, —
Ochii-i fug după găini…
Strîns îşi ţine-acum vioara
Şi, cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toţi copiii din vecini.

Mai încolo, pe-o mîrţoagă,
Dintr-o gură de desagă
Atîrnată de oblînc,
Fără scîncet, cu sfială,
Iese negru la iveală
Numai cît o portocală
Un căpşor mirat de ţînc.

Lume pe la porţi se-ndeasă.
Chiar şi doamna preuteasă
Şi-a lăsat gherghefu-n pat
Şi-şi păzeşte-n prag odaia.
Creşte-n uliţi harmalaia
Cînd domoală trece laia
Cătră margine de sat.

…………….

Şi s-au dus… Pe cîmp, pe drumuri,
Pale străvezii de fumuri
Se ridică-n depărtări.
Limpede-asfinţit coboară;
Crezi că-n uriaşa-i pară
Un oraş întreg, o ţară
Arde dincolo de zări…

Odă limbii romane-Victor Eftimiu


Alcătuire de cuvinte româneşti
Îţi văd prin veacuri inedita bogăţie
Întinerind, pe zi ce-mbătrâneşti,
O, grai din viitor, mărire ţie !

Din auroră, magic te-arătai
Ai preschimbat bordeiele-n palate.
Te văd cum gloriosul drum ţi-l tai
În falduri de sonorităţi catifelate.

Carpatul ţi-a fost leagăn şi amvon.
Recolte minunate, îţi destină
Vestigiul dac şi farmecul slavon,
Înfipte-n armătura ta latină.

Călugărul elin şi vajnicul cazac
Stambulul şi Parisul te-altoiră.
Supreme deveniri în tine zac
Clamori de corn, înfiorări de liră

Mărire ţie, grai de viitor !
Superbe minţi se vor scălda în tine
Ai fost un lac – eşti valul curgător
Eşti fluviul impetuoaselor destine.

Alcătuire de cuvinte româneşti,
Atâtea năvăliri te fecundară !
Întinerind pe zi ce-mbătrâneşti,
Eu te visez proteică şi lapidară !

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Înțelepciune amerindiană


Sufletul nu va avea curcubeul său dacă în ochi nu au fost lacrimi.

În interiorul fiecărui om se duce o luptă între lupul cel rău și cel bun. Întotdeauna câștigă cel pe care-l hrănești.

Viața curge din interior spre exterior. Dacă vei urmări acest gând, vei deveni o realitate.

Totul pe pământ are un scop, fiecare boală – un medicament care o vindecă, și fiecare om are o misiune.

Iubesc pământul. Acesta nu este o moștenire primită de la părinții, ci e împrumutat de tine pentru copiii tăi.

vineri, 20 ianuarie 2017

Mi-am făcut un cântec - Octavian Goga


Mi-am făcut un cântec de demult, odată,
Mi-am făcut un cântec ne’nțeles și dulce,
Leagăn pentr-o veche taină vinovată,
Ziua să m-alinte, seara să mă culce.

Mi-am făcut un cântec și l-am dus cu mine,
Printre anii tulburi singura mea zestre,
Floare-ntârziată prinsă pe ruine,
La o casă mută pusă-ntre ferestre.

Cântec de ispită, cântec de otravă,
Smuls din nedormirea viselor fugare,
Mi-ai crescut cu vremea ca un râu de lavă
Mi-ai crescut ca noaptea viforul pe mare.

Cum te-a-nchis zăvorul tăinuirii mele,
N-ai căzut în mreaja gureșelor rime,
Împletit din patimi, coborât din stele,
Cântec de-o viață, nu te știe nime...

Totuși mintea astăzi vine să mă-ndemne,
Să-ți deschid fereastra, să te-alung din casă,
Când ți-e mort copilul, ce să mai însemne,
În odaia goală, leagăn de mătasă?...


Cântecul potirului-Nichifor Crainic


Când holda tăiată de seceri fu gata
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice în picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Ca pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea ca e barba lui Domnu Cristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
In joc de călcâie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n păine,
Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.

Egloga eroului necunoscut-George Țărnea


Sunt un român nehotărât,
Ţin bunăstării de urât,
Eternităţii de prepuţ
Şi dau mereu din lac în puţ,
Apatic ca un bolovan,
Mă pune soarta paravan
La fel de fel de-ncurcături
Din partea unor secături,
Care declară c-ar avea
În grijă,sărăcia mea,
Spetindu-se în mod frecvent
S-o guverneze mai atent,
Şi mai decent,şi mai frumos,
Pân-o ajunge şi mai jos,
Cu lumea-n cap şi vremea-n piez…
Mă-mpinge dracu să visez
Comori ascunse-n bălegar,
Hrănindu-mă ca un măgar,
Cu mierte fierte şi răbdări,
Supus continuei prădări
Care îmbracă forme noi,
Până la taxe pe gunoi,
Şi pe tuşit,şi pe băşit,
Încât mă-ntreb,ce-o fi greşit

În eul meu interior,
De prea sunt prostul tuturor…
Făcut,anume,să dea-n gropi,
Momit cu steaguri şi cu popi
Şi cu citate din strămoşi –
Deştepţi,puternici şi frumoşi,
Întregi la minte şi la trup –
De-mi vine ,Doamne,să mă rup,
În câte părţi e necesar,
Numai s-ajung să mai şi sar
Peste ingratele corvezi
De lup la Capra cu Trei Iezi
Sau de guvide patriot,
Flămând şi cu cârligu-n bot…
Sunt un român meditativ
Predestinat,fără motiv,
Belirii sacre, dacă cer
Să fiu stimat măcar în cer
Şi protejat cu nişte sfinţi,
Când simt că-mi ies de tot din minţi.
Pe mine toţi mă pun la jug,
Să-şi care partea lor de crug,
Din ce era,cândva,al meu,
Cum, Doamne,să nu-mi cadă greu
Şi să nu-njur,ca un birjar ?
Prea mulţi aleşi mă pun pe jar
Şi mă obligă să-mi asum
Anonimatul de consum…
Prea multe glume mi se fac
Şi eu,ca blegul,rabd şi tac,
Şi mă trezesc exfoliat

De câte-un sincer Goliat,
Venit să fure de pe-aici
Pământ,şi apă,şi gagici,
Şi miere,şi căcat,şi unt…
Comportamentul său e crunt
Dar cui,anume,să mă plâng,
Eu,cel netot şi cel nătâng,
Că tot în mine dau cu pari
Judecătorii planetari
Şi mă obligă să-mi reprim
Accesele de june prim.
Sunt un român intransigent,
Ajuns la gradul de sergent
Şi la poziţia de mut,
După acelaşi azimut
Notat,pe hărţile mai noi,
C-un semn cazon pentru gunoi,
La care,încă,fac apel
Toţi purtătorii de drapel,
Când schimbă cisma pe condei
Şi-ajung în criză de idei.
Nu-mi place să invoc nimic
Din ce-i prea mare sau prea mic,
Din ce-i prea lung sau e prea lat.
Sunt un român imaculat,
Adică numai bun de pus
Sperietoare la Apus
Şi grănicer la Răsărit
De toată vara dogorit,
De toată iarna dat prin frig

Să nu-mi mai ardă să tot strig,
Să-mi vină zeii-n ajutor,
Când mi se strică vreun motor
De la maşina de ghicit…
Sunt un român preafericit,
Prea emotiv,şi prea egal,
Adept al Imnului Regal
Şi al tocanei la borcan,
Cu gust profund republican,
De-aceea,poate,nici nu pot
Decât să-mi dau cu pumnii-n bot,
Când mi se face să vorbesc,
Despre cum sunt şi ce gândesc.