Pentru cine?-Costache Ioanid

Pe cărările răzleţe 

dintre zîmbet şi suspine, 

ţi se pune o-ntrebare: 

Pentru cine, 

spune, 

pentru cine oare 

e atîta frumuseţe, 

e atîta gingăşie 

într-o floare ? 

Pentru cine s-ar desprinde 

din broaboada 

de zapadă 

ghiocelul în april, 

dacă n-ar fi ochi să-l vadă, 

dacă totu-i inutil ? 

Pentru cine-n miez de roadă, 

sorb şi strîng în ei culoare 

pentru vara următoare 

embrionii 

din begonii, 

dacă totul e-o-ntîmplare ? 

Pentru cine-şi ţese-n casă 

haina pală 

de vestală 

cu lumini de diamant 

floarea albă de mireasă, 

dacă totul e neant ? 

Pentru minţile obtuze 

de bondari şi buburuze ? 

Pentru fluturii ce sboară 

în zig-zaguri pe afară ? 

Oare viespile ursuze 

sunt iniţiate-n artă ? 

Oare bărzăunii trupeşi, 

plini de miere pe musteţi, 

sunt sensibili, 

sunt esteţi ? 

Oare-ar stă flămînd bondarul 

de n-ar fi subtil decorul 

şi nu şi-ar abate sborul 

în grădinile bogate, 

dacă florile de crin 

n-ar fi ... proporţionate ? ... 

n-ar avea acea prestanţă 

ca de clopot florentin ? 

n-ar avea varietate 

de culoare şi nuanţă 

de la alb pîn' la carmin ? 

Nu cumva pretind ... culbecii 

să dezvolte-atîtea specii 

rozele şi liliecii ? 

Nu. 

In floare e-un mister ! 

Floarea e un mesager, 

e un martor, 

o solie, 

e un înger din Eden, 

care-aduce-n valea morţii 

o înaltă mărturire 

în culoare, 

în proporţii, 

în mireasmă 

şi-n desen. 

Omule cu mintea plină, 

du-te-o clipă în grădină, 

treci prin văile-înflorite 

şi te uită la sulfină, 

la bujori, la mărgărite, 

la conduri, la inimioare, 

la gherghina din cărare, 

la naframa de mătase 

ce ne-o dăruie ciclama ! 

Lasă-te să te desfete 

ochii-adînci de violete, 

clopoţeii cu trei cupe 

şi narcisele trompete ! 

Şi ia seama ! 

Dacă inima-ţi rămîne 

ca un bulgăr, ca o piatră, 

ca un bolovan în vatră ... 

leapăd-o ! 

zdrobeşte-o-n cioburi ! 

Sparge-o pe ilău cu dalta !... 

Şi apleacă-te în rugă 

să ceri alta ! 

Dar de simţi o-nseninare, 

un surîs şi o blîndeţe, 

care vine 

să te-aline 

de povara, 

de tristeţe, 

tu apleacă-te şi spune: 

"Surioară, 

pentru cine, 

spune, pentru cine oare 

e atîta frumuseţe, 

e atîta gingăşie 

într-o floare ?" 

"Pentru cine ?... 

Pentru om ! 

Pentru voi Făuritorul 

şi-a ascuns în floare dorul, 

în petalele de aur 

de fior şi de lumină, 

ca în opera divină 

să cunoaşteţi 

AUTORUL ... " 

Puiul de lebădă-Costache Ioanid

Se revărsa din crânguri întâia zi cu soare,

loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,

de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare

bătea la uşa lumii cu degete subţiri.

şi iată gospodina s-a înălţat pe scară

să pună sus în coşuri, un aşternut bălan.

şi păsările mame pe cuiburi adăstară

să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.

Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,

din fiecare coajă ieşi un pui frumos.

Dar s-a-ntamplat să iasă atunci dintr-o găoace

un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.

în loc de praf de aur şi aripi smălţuite,

avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.

Iar păsările toate priveau spre el uimite

şi-l ciocăneau toţi puii pe câmp şi-n porumbişti.

Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge

şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.

Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,

dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,

venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,

că să-şi aline trupul şi sufletul beteag.

Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,

ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.

atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine

spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.

şi aţipea pe scară, cu teamă de jivine,

şoptind uşor: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...

însă pe lac când puii cu gheare răsfirate,

priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,

el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,

de care cei cu gheare se minunau smeriţi.

Dar el trecea departe în zarea diafană,

prin papura foşnită de vânt legănător,

să-şi vindece în larguri a sufletului rană,

în freamătul de unde şi de ceresc fior.

Iar seara, câteodată...întârziind pe ape,

acolo printre stele...parcă sburau lumini...

Atunci, un svon de glasuri venea tot mai aproape...

şi dispărea deodată, în zarea de rubini...

Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...

cum se-auzeau de dulce! şi-adeseori, stingher,

în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...

şi rămânea cu ochii căutători spre cer...

Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,

şi puii cei de aur crescură ca feciori,

stârnind prin colţuri lupte şi lăfăind în soare

şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.

Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,

tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.

Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,

o tainică minune cu el se petrecu.

Căci vinetele pene i se făcură albe,

şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.

Păreau că-i sar pe umeri toţi nuferii în salbe,

Iar el, pornind pe ape, fără-a privi-ndărăt,

porni pe lac departe, în pacea legănată

şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.

Dar către zorii zilei se arătă deodată

un palid nor de stele călătorind în zări.

Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,

aripile de nuferi le desfăcu uşor,

şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape

spre lebedele albe care-l chemau în zbor.

şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,

când puiul fără mamă şi fără mângâieri,

spre stolul de lumină a străbătut genunea

şi-a dispărut în zarea eternei primăveri...

Oricine iubeşte o floare-Costache Ioanid

Oricine iubeşte o floare-

e-aproape de-un sacru mister.

Oricine se-opreşte-n cărare

s-asculte un glas de izvoare

e-aproape,

aproape de cer ...

Oricine iubeşte seninul,

cînd soarele urcă-n eter,

oricine-şi înalţă suspinul,

cînd licăre-n mare rubinul,

e-aproape,

aproape de cer ...

Oricine pe munţii albaştri

priveşte granitul sever,

oricine pe căi de sihaştri,

străbate păduri de jugaştri,

e-aproape,

aproape de cer ...

Dar cine-a primit îndurarea

din rănile blîndului Miel,

acela e frate cu floarea,

cu rîul, cu munţii, cu marea,

şi-oriunde îl duce cărarea,

tot cerul,

tot cerul e-n el.

Nu tăia din cruce – Costache Ioanid

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,

Cu umbre ciudate pe chipul său blând,

Sta frânt de-oboseală bătrânul creștin,

Dorind să mai guste un strop de alin.

O clipă-i aleargă privirea-napoi,

Prin frunzele smulse din arborii goi,

Se vede prin ceață, pe drum de căruți

Atâtea icoane din anii trecuți.

O viață de zbucium, de mari suferinți,

Și totuși de multe și dragi biruinți.

Dar crucea o clipă lăsată-i acum…

Adesea prea grea-i păruse pe drum.

O viață întreagă să porți pe grumaz

Atâtea batjocuri și-atâta necaz

BETANII puține; dar spini îndeajuns!

O clipă bătrânul se simte răpus.

O clipă, în suflet apar îndoieli

Gândește-te bine… dar de te-înșeli?

Ce-i viața?Ce-i lumea? Un larg labirint.

Urechea te-nșală ori ochii te mint.

Să-nduri pentru lume? Când lumea nu vrea

Vai , viața-i prea veche și crucea ți-e grea.

Și astfel cu-n umăr de cruce proptit

Bătrânul se lasă de somn copleșit.

Dar iată, în somnul de trudă și-amar

Lumini și imagini în minte-i apar

El vede mulți îngeri pe-un vârf de copac

Îl cheamă pe nume și semne îi fac.

Creștinul tresare! Se uită mirat

Și-n dată pornește sub cruce-aplecat

Și vântu-i aduce din culmi un ecou

Dar crucea apasă mai greu, tot mai mult

În piept dă năvală un negru tumult.

Prea grea mi-e povara acum la sfârșit

E DRUMUL prea-ngust și-i greu de suit.

Zadarnic mă lupt, mă-ndemn, mă grăbesc

Căci cerul cu mult mai departe-l zăresc.

Se leagănă, pas avântul e frânt

Bătrânul creștin e căzut la pământ.

Mi-e peste putere, aicea rămân.

Și cade-n țărână bătrânul creștin.

Ehei, măi creștine, s-aude un glas,

Prea mare-i povara, prea multe ai tras.

Ia barda aceasta și taie din lemn!

Nu fi fără minte, din milă te-ndemn.

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci

Căci ea-i cea mai mare și grea dintre cruci.

Creștinul ascultă îndemnul străin

Și-apucă unealta ce-l scapă de chin.

Lovește în bârnă cu braț de voinic.

Din cruce retează un pic câte-un pic.

O pune pe umăr, încearcă un pas,

Lovește cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă; și apoi un fior

Șoptește: acuma e mult mai ușor.

Și-ndată pornește pe cale voios

Cu crucea ușoara urmând pe Hristos.

Pe drum se-ntânește cu cete de frați

Și-i lasă în urmă sub cruci aplecați

Și astfel, degrabă, zorind pe poteci,

Ajunge la poarta cetății de veci.

Ce ziduri de iaspiz, topal și argint,

Ce porți sclipitoare, de alb mărgărit,

Ce nor de stindarde! ce scări! Ce făclii!

Armate de îngeri cu lănci aurii!

Dar vai, de la el pân’ la porți e un șanț

Pe care nu-i punte, nici bară, nici lanț

Și strigă bătrânul de frică pătruns,

Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.

Și strigă bătrânul, pierdut și răpus.

Nu-i nimeni la poartă, nu-i nimeni la zid.

Deodată, din vale, cu ochii strălucind

Cu crucea pe umeri vin frați și surori.

Ei vin cu nădejde, tăcuți, gânditori

Și repede crucea ca punte și-o pun.

Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,

Iar crucea în urmă se pierde la fund.

Bătrânul ia crucea cu a dorului val

Și-ncearcă s-o pună și el de pe mal.

Dar vai, crucea-i scurtă! Au toate un rost.

Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost.

Creștinii trec șanțul și intră pe porți

Ce bine-i întreagă crucea s-o porți!

Ce cântec! Ce chiot se-aude-n Eden

Ce largi mulțumiri într-un dulce refren.

Ce zboruri de îngeri ! Ce slăvi ? Ce lumini?

Ce mari curcubeie de aur și crini.

Creștinul de-afara de jale-i răpus.

Cu greu peste șanț lemnul crucii și-a pus.

Și-ncearcă să treacă un pas, înca-un pas.

O ! Cât de aproape-i al Domnului glas.

Un pas, încă unul, pragu-i deschis.

Dar crucea, deodată, se duce-n abis

Și cade bătrânul în golul temut.

Răsplata-i căzută și sceptru-i pierdut.

Dar iată ce taină! el nu stie cum

Pe lespedea rece; la margini de drum

Acolo c-un umăr de cruce proptit

Dormise o clipă și visu a venit

Un sol și-o trezire, din ceruri i-a dat.

Creștinul se scoală și simte în piept

O flacără nouă și-un dor înțelept.

Cu grabă apoi povara luând

Privește-nainte cu chipul său blând.

Și crucea îi pare aripă spre zări.

Ah, crucea-i întreagă și-i fără scurtări.

Acum el vă spune: În drumul spre rai

Din crucea credinței nimic să nu tai.

Cu crucea întreagă Isus către noi

Veni de la Tatăl cu sânge șuvoi

Și acum El din lume ne-așteaptă la fel,

Cu crucea întreagă s-ajungem la El.