Amiază de vară -Demostene Botez

Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sânt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut
De când stau în soare fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,
Scânteind în ochi ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând,
Şi o simt în jur, universală,
Într-o nesfârşită oboseală
Şi-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate
Şi de mine însumi tot, uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.

Destin-Demostene Botez

De drumuri lungi şi aspre obosit,
La capătul pământului, în soare,
Pe ţărmul mării cald am poposit,
Ca toamna, nişte păsări călătoare.

Înalte valuri – fiare mari de plug –
Spumoase brazde peste ţărm răstoarnă.
Ca nişte lanuri grele care fug
Din zare marea-ntreagă se întoarnă.

Vreau singur să pornesc în larg, şi parcă
Să-mi desfăşor tot sufletul în vânt,
Dar simt cumplit că trupul meu e-o barcă
Cu ancori grele prinsă de pământ.

Singurătate-Demostene Botez

Afară plouă ca și toamna și-i urât,

Mă uit pe geam ca după tine, și atât.

În mine toate amintirile te-așteaptă

De-aceea mi-i privirea stranie și dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând

În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc și-mi cad din mână cărțile;

Mă împresoară chipul tău din toate părțile.

Mâna ce mi-a-mprăștiat părul și gândurile

Îmi amestecă pe carte toate rândurile. 

 Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine...

Și tot aștept pe cineva  ce nu mai vine.