Se afișează postările cu eticheta Adrian Paunescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Adrian Paunescu. Afișați toate postările

duminică, 21 martie 2021

De dragoste, de primavară -Adrian Păunescu

 

Vine primăvara iarăşi peste noi,

Vine de departe, vine de aproape,

Oameni de zăpadă pleacă înapoi,

Înapoi în lacrimi, înapoi în ape.


Trec peste câmpie carele de flori,

Urcă înspre munte verguri de lumină,

Ne simţim deodată iar nemuritori,

Poate orice boală peste noi să vină.


Se aude plânsul mamelor din veac,

Se aude brațul bărbătesc de tată

Care dă cu barda iarăşi pe arac

Ca să fie vița lumii luminată.


Primăvara cade peste noi adânc,

N-o vom duce-n braţe, o vom duce-n sânge,

Mugurii pe ramuri au născut şi plâng,

Un cocor deasupra revenirii plânge.


Iarăși florărese, fac măcel curat,

Ghioceii, lumii dându-i de vânzare,

Ceasurile-n turnuri s-au iluminat,

Bate câte-un clopot, un bătrân mai moare.


Eu de mine însumi ce mai pot să spun,

Te iubesc ca-n clipa întâlnirii noastre

Cu banalitatea lucrului cel bun

Care mișcă inimi și îngheață astre.


Stau de gardă lumii, creierului ei,

N-am, se vede, dreptul să îl las să moară

Chiar iubindu-ți ochii, sfânto-ntre femei,

Restul e tăcere, restu-i primăvară.

sâmbătă, 20 aprilie 2019

Adrian Păunescu - Licență pentru naivitate

Mi-a plăcut să rămân un naiv,
Am fost un naiv care s-a respectat,
Mi-am hrănit iluziile
Mai bine decât mi-am hrănit copiii.
Am fost un naiv de modă veche,
Abia aşteptam să mă mintă cineva
Ca să-l cred.
Mi-am rugat adversarii
Să construiască adversităţi plauzibile
Ca să cred şi eu.
Am fost un naiv,
Am crezut în fete mari
Şi-n cuvântul de onoare,
Am crezut în adversari,
Am crezut în adversare.
Am constatat că nu e nimic nou sub soare,
Că iluziile sunt la fel de primejdioase
Astăzi ca şi ieri
Şi vor fi şi mâine
Când voi continua să le am
Şi să fiu mai naiv decât astăzi
Cautând mereu
Ceea ce mereu am crezut
Că am găsit
Şi de fapt nu găsisem niciodată.
Iartă-mă ,Doamne, de naivitatea mea
Şi dă-mi-o astăzi
Încă o dată şi încă o dată
Să mai pot crede
Să-mi mai pot aminti,
Şi totuşi, şi totuşi,
Să mai fiu naiv,
Să mai fiu credul,
Să mai fiu prost,
Ultimul prost.
În care se mai găseşte,
Combustibilul de mişcat
Lacrimile în ochi.

miercuri, 19 decembrie 2018

Fachir valah de Adrian Păunescu

Da, sunt valah, porecla asta-mi place,

Sunt meridional şi sânt fierbinte,

Din palma mea iau fiarele merinde,

Mă lasă-n pace când le las în pace.



Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,

Pare că strigă gura-mi şi când tace,

Poftiţi, cuvintelor, veniţi încoace

La tronul meu de interjecţii sfinte.



Fachir valah care înmoaie ace

Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte,

Eu floare spun, iar voi vedeţi morminte,

Şi pâinea mea la viscole se coace.



O, cai, ce trageţi lumea înainte,

Luaţi hamul meu sălbatic de cuvinte.

vineri, 26 octombrie 2018

Condamnarea la toamnă-Adrian Păunescu

Nu e toamnă cum ești tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pământ,
vara decăzu.

***

Dacă pădurea ne condamnă
la nostalgie, fără rost,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
așa cum poate n-a mai fost.

***

Atâtea taine nepătrunse
ne cad în brațe la un semn
și suntem îmbrăcați în frunze
și căptușiți c-un fel de lemn.

***

În râu sunt două lăzi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumoși, bolnavi de fiere,
către cerboaice care nasc.

***

Și ziua e atât de mică
încât n-ai vreme de-un salut,
și-un fum noptatec o complică
și săptămâna a trecut.

***

Mai e în tot un pic de vară,
dar pături aspre ne-nsoțesc,
la orice drum mai lung afară
prin clai de aburi nefiresc.

***

Mai am senzația că toate
pot fi și altfel decât sunt,
dar munții-mi pun poveri în spate
și simt că port pe tălpi pământ.

***

Acum și fiarelor li-i foame
și ies lunatice la drum,
pădurea este numai drame
și-o mai salvăm cu câte-un fum.

***

Dar ea, deodată, ne condamnă
la nostalgii și la păcat,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
și-atât de singur m-ai lăsat

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Singura iubire-Adrian Păunescu

Va trebui să recunosc, în fine,
Cu-n fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decât pe celelalte toate.

Că TU mi-ai fost mereu şi rea şi bună,
Obsesia în orice insomnie,
Şi cât ţi-am dăruit cu totul ţie
N-avură celelalte împreună.

De-acum nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii şi timpul.
Tu-mi eşti acum iubirea pur şi simplu,
Şi singura ce mi-o aduc aminte.

Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Şi ţie-ţi cer să nu te mai îngânduri,
Să poţi să duci povara asta mare.

Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Şi tu acum începi să porţi pe umeri
Broboada împletită de blesteme.

Şi totuşi simt că asta nu ajunge,
Nu satură şi nici nu te cultivă
Iubirile rămase în arhivă.
Tu simţi că existăm când curge sânge....

duminică, 19 august 2018

Adio, adică rămâi - Adrian Păunescu

Nu înseamnă da, iubire,
Când zic da, înseamnă nu,
Când zic tu, lovesc în mine,
Când zic eu, înseamnă tu.

Se-ntâmplă, în fiece clipă,
Mereu, întâmplarea dintâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.

Cuvintele toate-şi pierd sensul,
Spun tâmplă şi cred că-i călcâi,
Iubire, ascultă-mă bine,
Adio, adică rămâi.

Pe sobă sunt blocuri de gheaţă,
La Cercul Polar cresc lămâi,
Eu nici nu mai ştiu adevărul,
Adio, adică rămâi,

lubindu-te, parcă-ţi port ură,
Reproşuri, când fac, te mângâi,
Spun viaţă şi tu auzi moarte,
Adio, adică rămâi.

sâmbătă, 18 august 2018

Adevăratul fiu - Adrian Păunescu


Din cîţi copii tot crezi că ai matale
Prea bună maică, spune-mi care-ţi este
Adevăratul fiu a cărui mamă
Te simţi într-adevăr pînă la capăt.

Nu poţi avea copii mai mulţi ca unul,
Mărturiseşte-mi care-ţi aparţine,
Pe care l-ai făcut, murind tu însăţi,
Ca să le dai şi celorlalţi putere.

Căci, dacă fiul are doar o mamă,
Irepetabil este şi copilul,
Dar spune-mi, maică bună, adevărul
Din toţi aceştia, care-ţi este fiul?

Ai mei sînt toţi, răspunse maica tristă,
Dar cel mai mult acel ce n-are mamă.

joi, 9 august 2018

Întoarcerea ţăranului de Adrian Păunescu


Apleacă-ţi fruntea de stăpân

spre brazda noastră milenară,

reânviat ţăran român

şi făcătorule de ţară…

Într-un pridvor cu busuioc

ascute briciul pus la grindă,

peste-un lighean muiat la foc

tu bărbiereşte-te-n oglindă.

Ai colindat ce-ai colindat

prin lumea veşnic friguroasă,

acum bine-ai venit în sat

mai cald e totuşi pe acasă.

Te-aşteaptă brazda s-o-nfloreşti

şi grajdul să-l îndeşi cu vite

şi vechi colinde româneşti

te mustră, parcă părăsite…

Ţăran român, Măria Ta,

să nu laşi câmpul tău să moară,

ţi-au dat strămoşii ce lucra,

cu mâinile-au făcut o ţară.

Dă iute briciul pe curea

şi bărbiereşte-te de-a rândul,

că vezi că azi e ziua ta,

care durează cât pământul.

La cimitir, pe la cei duşi,

coboară-n zori şi te închină,

să ungi ţâţânile la uşi,

deschide geamul spre lumină.

Repară gardul putrezit,

dă coama calului prin mână,

şi ca să simţi că ai venit

sleieşte apa din fântână.

Şi nu uita, din când în când,

să mai şi mori cum se cuvine,

în toţi urmaşii renăscând,

cum toţi strămoşii sânt în tine.

Ţăran român, Măria Ta,

îndreaptă căi ce se strâmbară,

prin tine ţara va dura,

că tu ai palma cât o ţară.

joi, 12 octombrie 2017

Ca o reverenţă, frunza de Adrian Păunescu


Pregătiri de toamnă şi la mine-n sânge,

şi o greutate simt acum la mers,

cred că-mi face semne frunza ce se frânge,

printr-o reverenţă dinspre univers.



Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă

că-i destulă toamnă s-o aştepte-n noi,

dacă nu le vine ochilor să-şi creadă

că senini din toate sunt numai ei doi.



Ca o reverenţă frunza-n prăbuşire

umerii mi-i umple de un tragic scrum,

triste monumente uită să respire

când se-aude ţipăt de cocor în drum.



Sunt schimbări grozave orşiunde, parcă,

prin tufişe slute – zdrenţe moi de nimb,

cu prilejul vieţii moartea mă încearcă,

toamna-i anotimpul ce devine timp.



De-ntrebări finale, ziua este plină,

toamna arde cuprul în copacii gri,

ca o reverenţă frunza în lumină

caută motivul de a se jerfi.

vineri, 14 aprilie 2017

Mugur de Nichel-Adrian Păunescu


Primăvara în ţări dezvoltate
Un mugur de nichel străbate
şi-un verde ciudat, monoton,
Livezi de săpun şi şampon,
Primăvara în ţări dezvoltate.

Primăvara, a câta putere?,
La vamă nici acte nu-ţi cere,
Duminica totu-i deschis,
Ai lua-o încet spre Paris,
Primăvara doar ea grănicer e.

Primăvara pe-aici e o criză,
Răspunde cu-o frunză şi-o fisă
Şi oamenii-i sunt bieţii servi,
Primăvara-i o criză de nervi,
E o criză ea însăşi în criză.



vineri, 27 ianuarie 2017

Dumnezeul salvării-Adrian Păunescu




Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pântec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbră noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi dacă nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupă, în val, santinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vină fatal, consfinţind cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vină să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsă, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar astea sunt simple şi bune cuvinte,
Sânt legile care fac vieţi şi morminte,
Dar astea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vieții, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

Un gînd de iarnă-Adrian Păunescu


Cînd primele ninsori or să se cearnă,
Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,
Atunci să cînţi peste al vieţii zaţ,
Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,
Un foc din vatra stînilor să smulgi,
Şi, cu puterea disperării dulci,
Să-l laşi deasupra spaţiului să cadă.

Se vor aşterne între noi vecernii,
Din clopote cădea-vor chiciuri mari,
Atunci visez, frumosă, să apari
La marile instanţe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,
Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

Regresăm-Adrian Păunescu


Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

marți, 20 decembrie 2016

Singuri și toți-Adrian Păunescu


Sfârşim mizeria, începem criza,

Puteam trăi şi noi cum se cuvine,

Şi omenirii-ntregi nu-i este bine,

Petrodolari plătesc pe Mona Lisa.



Ne-am dus mizeria cu demnitate,

Fără maşini, fără curent la prize,

N-aveam nimic când lumea avea de toate,

Azi suportăm cu ea aceleaşi crize.



Ne pregătim de douăzeci de veacuri,

De fericirea unui veşnic mâine,

N-am cunoscut fraterne ajutoare,

La boala noastră n-avea nimeni leacuri.



Nu ne-a dat nimeni pace, drepturi, pâine,

Iar la durere tot pe noi ne doare.



vineri, 16 decembrie 2016

Pacient la final de veac -Adrian Păunescu


Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale, 
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul 
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă, 
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată, 
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie, 
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă, 
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă, 
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă, 
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.


Făcătorii de case-Adrian Păunescu

Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,
Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zidește-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Țărână e şi viaţa mea e groapă
Lângă-nălţarea lujerului meu.


miercuri, 14 decembrie 2016

Proverbe -Adrian Păunescu


Pe când lumea fierbe, noi mai mari, mai mici
Învăţăm proverbe ce se spun pe-aici,
Vrem o altă limbă, toţi ar învăţa,
Lupul părul schimbă, dar năravul, ba.

Hai la moşu' cu proverbe
Dai un ban, dar ştii că fierbe,
Fierbe-n sus şi fierbe-jos,
Hai la moşu' cu proverbe.

Hai la moşu' cu proverbe
Pentru-n nume şi trei verbe,
Iar proverbul dureros,
Hai la moşu' cu proverbe.

Avem multe treburi, făţuim oglinzi,
Fugi după doi iepuri, niciunul nu prinzi
Vocea ni-i peltică, deci vorbim mai rar,
Buturuga mică pleacă de sub car.

Doamne, ce osândă dinspre glasul tău,
Ca pisica blândă zgâriază rău,
Marea mea mândrie în aceasta stă,
Ce nu-ţi place ţie altuia nu-i fă.

Înţelesul scapă, treaba e mai grea,
Altuia-i sapi groapa, tu ajungi în ea,
Îmi vei duce dorul, frate grădinar,
Dar să laşi ulciorul la apă mai rar.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Adânca privire - Adrian Păunescu




Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţeaza umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată :
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.


luni, 31 octombrie 2016

Nimeni nu e singur pe pământ - Adrian Păunescu


Nimeni nu e singur pe pământ,

Cineva în grija lui îl are,

Nici cei singuri-singuri nu mai sunt

Dacă are umbră fiecare.



Singur stai în casă şi gândeşti

Că eşti singur fără mântuire,

Dar în pragul casei părinteşti

Se aude-un greierat subţire.



O scrisoare-ţi foşneşte-n mâini,

Un poştas la uşa ta mai bate,

Latră-n depărtare nişte câini,

N-ai să mai cunoşti singurătate.



Asta este boala cea mai grea,

Dar de ea instantaneu se scapă,

Când în plânsa sete, cineva

Îţi aduce un pahar cu apă.



Umbre jos şi norii sus pe cer,

Cai păscând şi soarele în scapăt,

Om stingher în drum spre om stingher

Nimeni nu e singur pân’ la capăt.