Oh! legaţi pentru vecie
De pământul unde stăm,
Plătim vecinică chirie
Şi pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru;
Tot în preajmă e străin!
Venim rupţi din lucrul vostru
Şi dăm peste-al lipsei chin.
Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi priviţi pe muncitor.
El şi fiii, şi soţie,
Boul, vaca şi viţei,
Toţi sunt zestre pe moşie:
Robi ai muncii, robi ai ei.
Sunteţi veseli când ne vindeţi
În arendă la cochinţi!
Camătă pe muncă prindeţi
Pruncilor de la părinţi!
Bătrân, văduvă, copilul
Munca-le vă sunt datori;
Şi sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.
După ce, prin asuprire,
Stoarceţi, ca proprietari,
Veniţi iar, ca stăpânire,
Născociţi la biruri mari,
Ş-apoi v-aşezaţi pe jeţe
Jefuind ca dregători! —
Zgripţori cu-ntreite feţe,
Jupuiţi pe muncitori.
II
Noi le suntem toat-averea.
Munca ne-o măsor cum vor;
Fiii noştri l-e puterea,
Ş-aste mâini, comoara lor.
Ei trăiesc în nelucrare;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haină de purtare,
P-un ospăţ, cu şarlatani.
L-a lor jicniţe, grânare,
Ca p-albine ne adun;
Când sunt pline de mâncare,
De tot ce-are ţara bun,
Gonesc musca, înfund uleiul.
Ne pun fum ca să fugim;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor găsim.
III
D-astăzi, munca-ne e-a noastră
Ş-o schimbăm pentru pământ.
Mâncaţi voi ţărâna voastră!
Munca noi n-o dăm în vânt.
Şi, de vreţi s-aveţi cuvântul,
De vreţi a vă domiri:
Este-al braţului pământul,
A-l lucra, nu a-i robi.
Pâinea, fierul o rodeşte;
Tot cu fierul ne-o păstrăm;
Ea e-a celui ce-o munceşte;
Trântorilor n-o mai dăm.
V-am cerut, de milă, dreptul
Cu tocmeală între fraţi.
Nu vreţi? Ni-l ţinem cu pieptul,
Şi veniţi de ni-l luaţi!
Paris, 1851, ianuarie
