Nu-i banc ...e o parabolă!

Un intelectual moare şi ajunge în faţa Judecătorului Suprem pentru a i se analiza faptele de pe Pământ şi pentru a fi repartizat acolo unde îi este locul. Din analiza făcută, a rezultat că omul a avut o viaţă corectă, dar a mai avut şi mici scăpări, aşa încât, pentru corectarea lor a fost repartizat, o perioadă de timp, în iad. Însoţitorul lui l-a plimbat prin tot iadul şi, pentru că omul nu fusese foarte păcătos, i s-a dat un “post” de supraveghetor la balta cu rahat.
- Vezi, i-a spus supraveghetorul, tu nici măcar nu trebuie să te murdăreşti pe picioare, tu stai frumos pe fotoliu şi tot ce trebuie să faci este să-l altoieşti cu biciul pe cel ce vrea să scoată capul afară.
Zis şi facut. După perioada de penitenţă, supraveghetorul s-a întors ca să vadă ce face omul şi, nu mică i-a fost mirarea când a văzut că acesta stătea nepăsător, fuma şi îşi bea cafeaua.
- Nefericitule, ce faci, îţi permiţi chiar şi aici să nu asculţi?
La care omul i-a răspuns simplu:
- Nu te supăra, te rog. Ştii, aştia sunt români… Cum scoate unul capul afară, se găsesc cel puţin trei să-l tragă înapoi.

De-ale lui Socrate

În Grecia antică, Socrate (469-399 i. Hr.) era foarte cunoscut pentru înţelepciunea lui...

Într-o zi, el s-a întâlnit întâmplător cu cineva, care i-a spus:
"Socrate, ştii ce-am auzit tocmai acum despre unul dintre cunoscuţii tăi?"

"Stai o clipă", replică Socrate. "Înainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test, numit Testul celor trei."
"Testul celor trei?"
"Da", a continuat Socrate. "Înainte să-mi vorbeşti despre cunoscutul meu, să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel adevărului.

Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?"
"Nu," spuse omul. "De fapt, am auzit doar."
"În regulă", zise Socrate. "Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu.

Acum, să încercăm testul al doilea, cel al binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre cunoscutul meu, este ceva de bine?"
"Nu, dimpotrivă..."
"Deci", a continuat Socrate, "vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu eşti sigur că este adevărat?"

Omul a dat din umeri, puţin stânjenit şi Socrate a continuat.
"Există o a treia probă - filtrul utilităţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre el, îmi este de folos?"
"Nu, nu chiar..."

"Ei bine", a conchis Socrate, "dacă ceea ce vrei să-mi spui nu ştii dacă e
adevărat, nici de bine, nici măcar de folos, atunci, de ce să-mi spui?"    

BOGAT SAU SĂRAC?

   Într-o zi, un tată bogat şi-a dus copilul să-şi petreacă o noapte la
o familie foarte săracă, cu scopul de a-i arăta acestuia realităţile
vieţii oamenilor care nu au bani.

    La întoarcerea acasă, tatăl l-a întrebat pe copil despre ceea ce crede
în privinţa experientei trăite, iar acesta i-a spus:
    "Tată, a fost o experienţă foarte bună.
Am învăţat că noi avem un câine, iar ei au patru câini, noi avem o
piscină, iar ei au lacul întreg, noi avem un acoperiş luminos, iar ei
au cerul cu stelele şi luna, noi avem o verandă şi o gradină, frumoase,
iar ei au pădurea întreagă.
Ei au prieteni adevăraţi care îi iubesc, noi avem doar relaţii
superficiale, oameni interesaţi de avantaje."
Tatal său încremeni la cele auzite, iar fiul încheie:
"Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat ce săraci suntem!"

Povestea Broscuţei... sau cum să înţelegi criza financiară

 Într-un sătuc de câmpie, a venit un "investitor american", însoțit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului:

    "- Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să-ţi dau pe ea 10 euro."

    Țăranul a fugit repede în spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut.

    A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

    După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor:
"- Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro."

    Țăranii au dat fuga în pădure (pentru că broscuţele din jurul casei fuseseră vândute pe 10 euro), au cules broscuţe şi le-au predat investitorului, pentru 20 de euro/bucata.

    După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână.

    Înainte de a pleca, investitorul le-a spus ţăranilor:
"- Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în SUA. Vă promit însă că, la întoarcere, am să cumpăr, de la voi, broscuţele cu 60 de euro bucata. Sunteţi interesaţi, în continuare, de afacere?"
Și a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei.

    A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus:
"- Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi, dar trebuie sa fiţi discreţi. Șeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţa. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 40 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?"

    Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei altă dată. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 40 de euro bucata.

    Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată.

    Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Au rămas cu propriile broscuţe, din curţi şi din pădure, vândute si răscumpărate de mai multe ori.

    Le-au vândut cu 10 euro, apoi cu 20 şi le-au răscumpărat cu 40 de euro. S-au împrumutat la banci, prieteni şi au rămas cu speranţa deşartă că investitorul american le va da 60 euro. Ți se pare de actualitate?...

    Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele "businessului bancar."

Fereastra vieţii

Erau doi bărbaţi, amândoi grav bolnavi, care se aflau în aceeaşi încăpere a unui spital. Deşi era o cameră mică, avea o fereastră ce dădea afară, spre lume. Unuia dintre bărbaţi i s-a permis să se ridice din pat câte o oră în fiecare amiază; patul său era în apropierea ferestrei.

    Dar celalălt trebuia să-şi petreacă tot timpul întins. În fiecare după-amiază, când omul de lângă fereastră era ridicat, îşi petrecea vremea descriindu-i celuilalt ce vedea afară. Fereastra dădea spre parc, unde se afla un lac. Pe apă se vedeau raţe şi lebede, iar copiii veneau să se joace. Tineri îndrăgostiţi mergeau mână în mână pe sub copaci. Erau flori şi pajişti iar în spate, după lizieră, era o vedere minunată a conturului oraşului.

    Omul care zăcea lungit îl asculta pe celălalt descriindu-i toate acestea şi se bucura de fiecare minut. Descrierile prietenului său l-au făcut să simtă că trăieşte. Apoi, l-a lovit gândul: de ce omul de lângă fereastră să se bucure de toată plăcerea de a vedea ce este afară şi el nu? Se simţi ruşinat, dar gândul nu-i dădea pace. Într-o noapte, celălalt om s-a trezit brusc tuşind şi sufocându-se. Bâjbâia cu mâinile după butonul de urgenţă şi nu-l găsea.

    Colegul său a privit tăcut până când nu i-a mai auzit sunetul respiraţiei. Dimineaţa, sora îl găsi mort şi îndepartă, în linişte, trupul din încăpere.

    Imediat ce găsi momentul potrivit, cel rămas ceru să fie mutat în patul de lângă fereastră. Dorinţa i-a fost îndeplinită. În minutul în care infirmiera părăsi camera, se ridică pe un umăr, cu mare greutate şi durere, şi se uită pe fereastră: dădea spre un zid alb...

Datoria

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.

  Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânc înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:

  - Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?

  Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el îi spuse micuţului:
- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar...

  Cu toţii suntem responsabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!

Simbolul profesionistului

Paganini... Unii spuneau despre el că era foarte ciudat, alţii că era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa erau dumnezeieşti, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a-i vedea spectacolele.

  Într-una din seri, asistenţa aştepta cu nerăbdare începerea reprezentaţiei. Când Paganini aşeză vioara la umăr şi se auziră primele note, publicul era în extaz. Sunetele păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântatoare.

  Deodată, se auzi ceva straniu. Una dintre corzile viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul, orchestra, publicul înlemniseră, dar nu şi Paganini. Uitându-se la partitură, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, reluară bucata muzicală.

  Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupse o altă coardă a viorii lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel. Dar nu şi Paganini! Ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat, el continuă concertul, scoţând sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat.

  Dar, nefericirea se întamplă din nou! O a treia coardă a viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul se blocă, orchestra se opri, respiraţia spectatorilor se tăie. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la coarda unică ce rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nicio notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încuraja, orchestra se motiva, iar publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir. Paganini a atins gloria! Numele său străbate timpul.

  Nu a fost un violonist genial, dar este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.

Când veţi fi descurajaţi, nu renunţaţi niciodată. Treziţi-l pe Paganini care se află în voi şi avansaţi pentru a învinge! Victoria este arta de a continua. Cand totul pare să se prabuşească, daţi-vă şanse şi mergeţi mai departe. Niciodată nu vi se vor rupe, în viaţă, toate corzile. Însă dacă, din întâmplare, veţi fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa de a atinge cea mai bună coardă din univers: încrederea în voi înşivă!

În trecere....

 Într-o bună zi, un pelerin a trecut pe la un pustnic cu nume mare.
Invitat fiind în chilie, a rămas uimit văzând că părintele nu avea altceva decât o candelă, câteva icoane şi câteva cărţi, iar ca mobilă doar o masă şi un scaun.
- Dar, părinte, unde-ţi este mobila? întrebă călătorul nostru.
- Dar a ta unde este? întrebă la rându-i părintele.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Şi eu la fel, zise părintele. Toţi suntem în trecere pe-aici.

Muzica numărului PI

Muzicianul David McDonald a numerotat fiecare clapă de pian de la 0 la 9. Apoi, a cîntat constanta Pi, pînă la 122 de zecimale. Ascultaţi ce piesă frumoasă a ieşit!

Viața de după moarte

La sfârşitul anilor ’90, la Institutul de Oncologie din Bucureşti a fost demarat un proiect ieşit din comun: tratarea cancerului la distanţă, prin fire de păr. Testul pe cobai a fost o reuşită. Protagonistul acestui tip de cercetare fundamentală, fizicianul Teodor Săndulescu, a avut curiozitatea să facă unele teste pe firele de păr ale unor persoane decedate. Concluzia, uluitoare, a fost că, spre deosebire de animale, “corpul energetic” al omului rămâne viu şi după decesul organismului. Adică există viaţă după moarte.“La baza experimentelor a stat ideea că părul menţine legătura cu câmpul biologic al subiectului de la care a fost tăiat, chiar dacă e dus la mare distanţă de corpul de origine. Ştiţi povestea lui Samson, din Vechiul Testament, care şi-a pierdut puterea după ce i-a fost tăiat părul. De ce avea puterea în păr? Pe de altă parte, se ştie că biocâmpul organismului este o structură informaţională măsurabilă, sub formă de pulsiuni electromagnetice, şi are o dinamică diferită de la persoană la persoană”, ne-a declarat fizicianul.
A descoperit energie «stocată» în păr
“Plecând de la aceste date, după ani de experimente, am reuşit să stabilesc că există o legătură energetică şi informaţională stabilă între firul de păr şi organismul de la care a fost recoltat, ca într-un fel de oglindă. La om însă, spre deosebire de animale, firul de păr prezintă pulsiuni energetice chiar şi după decesul organismului. Asta înseamnă că există o formă de energie spirituală care rămâne intactă după moartea noastră biologică. Acest lucru mă încurajează să presupun că sintagma viaţă după moarte se referă la ceva real”, a completat Teodor Săndulescu, cercetător în cadrul institutului şi fost referent al Academiei de Ştiinţe Medicale.
Iniţial, intenţia fizicianului Săndulescu a fost să încerce să vindece cancerul de la distanţă, prin firele de păr recoltate de la organismele bolnave. În cadrul unui experiment, cinci şobolani au fost injectaţi subcutanat, în zona spatelui, cu celule canceroase.
După ce s-au îmbolnăvit, adică li s-au format tumori, li s-a tăiat câte un smoc din blană. Fiecare smoc a fost supus, într-o incintă specială, situată la o distanţă apreciabilă de locul unde erau ţinuţi şobolanii, unui flux de radiaţii electromagnetice cu o anumită lungime de undă.
În mod normal, şobolanii bolnavi mureau după 80 de zile. În cazul celor cu părul supus unor radiaţii electromagnetice cu o anumită lungime de undă, trei dintre subiecţi au supravieţuit mai mulţi ani. Practic, s-au vindecat de cancer şi au murit de bătrâneţe.
Lucrează la brevetarea metodei
Abia după ani de cercetare în domeniul cancerului, fizicianului i-a venit ideea să studieze din punct de vedere energetic firele de păr ale mai multor specii, inclusiv ale omului.
“Ceea ce m-a uimit a fost faptul că la toate animalele pulsiunile energetice ale părului dispar odată cu moartea organismului, dar nu acelaşi lucru se întâmplă la om. În acest moment lucrez la brevetarea unui aparat special prin care să pot determina cu rigoare ştiinţifică toate aceste observaţii. Abia după aceea vor putea fi validate, oficial”, ne-a spus fizicianul Teodor Săndulescu.
Rezultatele, prezentate la Viena
“Cunosc experimentele lui Teodor Săndulescu şi pot să vă spun că datele acestei metode au fost prezentate în cadrul unui simpozion la Viena, cu real succes. Eu cred că subiectul este demn de luat în seamă şi de dezvoltat, oricât ar părea, acum, de SF”, ne-a spus medicul oncolog Florin Băcanu, vicepreşedinte al Societăţii Române de Oncologie, filiala Bucureşti.
«Fenomenul este cercetat de marile puteri, în secret, de peste 60 de ani»
“Studiul influenţei radiaţiilor electromagnetice emise sub formă de impulsuri sau radiaţie continuă (unde) asupra materiei vii se face cu asiduitate în cele mai secrete laboratoare ale marilor puteri, de peste 60 de ani. Experimente cu rezultate de necontestat au arătat că radiaţia electromagnetică pe anumite spectre şi frecvenţe poate avea efecte terapeutice. Personal, am făcut cunoscute cercetările domnului Teodor Săndulescu prin emisiunile de televiziune pe care le realizez”, ne-a spus generalul de brigadă Emil Străinu (foto), doctor în probleme de război geofizic, fost consilier parlamentar pe ameninţări neconvenţionale şi asimetrice.
Americanii au confirmat că nemurirea este ceva real
Fizicianul român nu este singurul care e convins că există viaţă după moarte. Iată câteva exemple ale unor oameni de ştiinţă din străinătate care susţin acelaşi lucru.
Profesorul Robert Lanza (foto), de la Universitatea de medicină Wake Forest din Carolina de Nord, SUA, susţine o teorie a biocentrismului. Conform acestuia, fizica cuantică dovedeşte faptul că există viaţă după moarte. Omul de ştiinţă spune că moartea este doar o părere imprimată de educaţie. Mai mult, el susţine chiar că viaţa creează Universul, şi nu invers. Practic, spaţiul şi timpul nu sunt aşa cum bănuim noi, iar moartea nu există într-un sens real, aşa cum credem noi astăzi.


Mai mult: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/un-roman-poate-demonstra-existenta-vietii-dupa-moarte-491907.html#ixzz32vsFZcq8

Ştefan Vodă (Gh. Dem. Teodorescu)

În oraş, în Bucureşti,
La casele mari, domneşti,
În curte la Ştefan Vodă,
Mare masă mi-e întinsă
Şi de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului
Stâlpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
'Mpăratului.
Ei la masă ce mănâncă?
Numai ştiucă
Şi păstrungă,
Şi galbenă caracudă,
Cu peşte dă-l mărunţel,
Mor boierii după el.
Din pahare ce-mi înghit?
Vinul alb şi rumenit
De la vii
Moldoveneşti,
Din podgorii
Munteneşti
Şi din pivniţe domneşti.
Dacă vorba
Conteneşte,
Foamea
Se mai potoleşte
Şi mâncarea
Se sfârşeşte,
Iară vodă ce-mi grăieşte?
- Beţi, boieri, vă ospătaţi!
Mâine-zori să vă sculaţi
Şi frumos să vă armaţi,
Pe la brâne cu pistoale,
După mâini cu iatagane,
La picior cu sulicioare,
C-o să facem vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are:
Pân' la fagul Miului
Din codrii Cobiului.
Să-i vedem fagu-ncărcat
Şi de arme-mbrebenat,
Cu suliţi şi cu pistoale
Ce lucesc frumos la soare,
Iar pe Miul spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt,
Că-mi bate poterile
Şi-mi scurtează zilele.
Beţi, boieri, vă ospătaţi,
Mâine-aici să vă aflaţi!
Foicică salbă moale,
Iată Calea, fată mare,
Surioara Miului,
Ce slujeşte domnului,
Ea, pe dată ce-auzea,
Printre slugi se furişea,
La picior că mi-o lua
Şi din fugă potrivea
Câte-un deal, câte-o vălcea,
Pân' la codru d-ajungea;
Iar în codru când intra,
Mâna dreaptă ridica,
Frunză de la fag rupea
Şi-n guriţă c-o punea,
De şuiera voiniceşte,
Ca s-o-nţeleagă frăţeşte.
Miul, unde o auzea,
Înainte că-i ieşea
Şi din gură mi-i grăia:
- Dar tu, surioara mea?
Neica nu te aştepta!
La mine de ce-ai venit?
Au haine ţi-ai ponosit,
Au vodă mi te-a gonit,
Au ţie ţi-o fi sosit
Vremea de căsătorit?
Calea vreme nu pierdea,
Ci din gură mi-i grăia:
- Nici haine n-am ponosit,
Nici vodă nu m-a gonit,
Nici mie nu mi-a sosit
Vremea de căsătorit.
Ascultă de ce-am venit:
Aseară, la Ştefan Vodă,
Fost-a sfat cu mare vorbă.
Masă mare-a fost întinsă
Şi de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului,
Stâlpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
'Mpăratului,
Trimişi la domn cu solie
De la nalta-mpărăţie:
Ş-au să facă vânătoare
Pân' la fagul dumitale,
D-un voinic ce seamăn n-are,
Să-ţi vază fagu-ncărcat
Şi de arme-mbrebenat,
Iar pe tine spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt!
Miul, unde-o auzea,
Din guriţă-i răspundea:
- D-alei, surioara mea,
Nu ştii că-s bală de drac
Şi vin domnilor de hac?
Potecuţa să-ţi apuci,
Îndărăt să mi te duci
Şi-n curte de mi-ei intra,
Să te faci a mătura;
Nimeni seama să nu-ţi ia
C-ai lipsit pe undeva,
Şi las', că suntem ştiuţi
Pentru turci şi arnăuţi!
Calea drumu-şi apuca,
La domnie se-ntorcea,
Iar Miul se-mpodobea,
Cărăruia c-apuca,
Ciobănaş că-mi întâlnea
Şi din gură mi-i grăia:
- Ferice de cin-te-a fapt1
Şi de cin' te-a legănat,
Că mult o să-ţi fie bine
D-ăi asculta tu de mine.
Să-mi dai gluga
Ciobănească,
Ca să-ţi dau saia
Domnească;
Să-mi mai dai ciorecii tăi,
Ca să-ţi dau şalvarii mei,
Verzui ca foaia de tei,
De nu trece glonţ prin ei;
Dă-mi opinca
Ţărănească,
Cu târsâna
Mocănească,
Şi na-ţi cizmele-mi de ţap,
De ţap de la capră stearpă,
Ce la apă mult mai rabdă;
Dă-mi căciula
Ţurcănească,
Ca să-ţi dau cuca
Domnească;
Şi mai dă-mi caţa
Pârlită,
Să-ţi dau puşca
Ghintuită,
Că mi-am pus în gând şi eu
Să-nvăţ meşteşugul tău.
Ciobănaşul, d-auzea,
Din guriţă mi-i grăia:
— D-alei, doamne, Miule,
Miule voinicule,
Da-ţi-oi toate ţoalele,
Ţoalele şi oile,
Să nu-mi scurtezi zilele!
Foaie verde ş-o-lalea,
Miul mi se ciobănea,
Cu oiţele-mi pornea
Şi-n păşune le mâna,
Tot prin albă
Colilie,
Unde fir de iarbă
Nu e.
Ştefan Vodă, când sosea,
Cu oastea,
Cu liota,
Pe voinic îl întâlnea
Şi din gură-i cuvânta:
- Bună ziua, flăcăiaş,
Bună ziua, ciobănaş!
Ciobanul, cu blândă vorbă:
- Mulţumescu-ţi Ştefan Vodă!
- De unde ştii cum mă cheamă?
- După oaste luai seamă
Că eşti domn la Bucureşti,
În mulţi ani să-l stăpâneşti;
Numele-ţi l-am auzit
La biser'că pomenit,
Că m-am dus la nchinătoare
În zile de sărbătoare!
Vodă-n Miul se-ncredea,
De cioban îl socotea
Şi frumos îl întreba:
- Spune-mi mie, flăcăiaş,
Spune-mi mie, ciobănaş,
Ştii tu drumul
Codrului
Pân' la fagul
Miului,
Miului
Zglobiului,
Miului
Haiducului?
Iar ciobanu-i răspundea:
- Îl cunosc, măria-ta,
Dar să merg
N-oi cam putea,
Că nu-mi pot
Lăsa turma.
Ştefan Vodă-i poruncea,
Dar ciobanu-i răspundea:
- Dacă vrei, lasă-ţi oastea
Să-mi păzeasc-aici turma,
Că sunt oile turceşti,
Cu nimic nu le plăteşti,
Ş-apoi codrul se-ndeseşte,
Oastea nu-ţi mai trebuieşte,
Că prin codru nu răzbeşte!
Ştefan Vodă s-amăgea,
Pe cioban că-l asculta,
După dânsul se lua:
El pe jos, vodă călare,
Pe potecă la strimtoare.
De mergea ce mai mergea,
Pân' de oaste-l depărta
Prin rărişe
Mi-l sucea,
Prin cotişe
Mi-l cotea,
Prin răchite
Mi-l băga,
Şi din gură
Mi-i grăia:
- D-alei, doamne, Ştefan Vodă,
Să mai ridici
Scările,
Să nu baţi
Smicelele.
Că d-or simţi cetele,
Ne scurtează zilele!
Ştefan Vodă, d-auzea,
De groază se îngrozea:
Limba-n gură că-şi muşca,
Sânge roşu că-mi curgea,
Pe caftan verde pica.
La fag, măre, d-ajungea,
Fagul de i-l arăta,
Ce vedea, se spăimânta,
Că Miul ce mi-şi făcea?
Mâna dreaptă
Că punea,
Din tulpină
Că-l scotea,
Cu tulpina din pământ
Să-i fie de şezământ,
Apoi sta cu el de vorbă:
- D-alei, doamne, Ştefan Vodă,
Asear-ai fost la beţie,
Acuma eşti la trezie.
Ai plecat la vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are,
Ca să-l arăţi spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt.
Că sunt voinic, ai văzut;
Că sunt Miul, n-ai ştiut,
Dar la mână mi-ai căzut!
Apoi Miul ce-mi făcea?
Numai o palmă că-i da,
Paloş din teacă scotea,
Bucăţele-l bucăţea,
În dăsagi le aşeza
Dăsagii pe cal punea,
Una bună că-i dedea
Şi din gură mi-şi grăia:
- Poartă-l şi mort, bidiviu,
Pe unde l-ai purtat viu:
La slugile turcilor
Ş-ale arnăuţilor,
Nu-n calea voinicilor
Şi-n codrul haiducilor!
Calul fuga c-apuca,
Pe potecă se-ntorcea,
Şi la oaste când ieşea,
Boierii
Se minuna,
Sfetnicii
Se îngrozea,
Solii
Se cutremura
Şi din gură ce-mi zicea?
- Lucrul nu prea e curat:
Calul lui vod-a scăpat!
Ia cătaţi în desăgiori,
C-or fi plini de gălbiori...
În dăsagi de se uita,
Ciozvârţi de carne vedea,
Şi pe fugă se pornea,
Dunărea de nemerea,
Peste Dunăre trecea,
Vestea-n Ţarigrad ducea.

Tudorel-Baladă populară culeasă de Gh.Dem. THEODORESCU

  Foicica ulmului,
                        La marginea drumului,
                        Drumul Țarigradului
                        Și schelii-mpăratului,
                        Case-nalte s-au zidit,
                        Cârciumioară s-a gătit
                        Și frumos că s-a boit.
                        Dar cine mi le-a clădit?
                        Savalași Tudor,
                        Pazarghian Tudor,
                        Heisicol Tudor.
                        Foaie verde ș-o lalea,
                        N-avea naiba ce lucra?
                        Tudorel mi se-ndemna
                        Și de tânăr se-nsura,
                        Frumoasă mândră lua;
                        De frumoasă ce erea,
                        Cârciumăreas-o punea,
                        Ș-o chema, mări, Voica.
                        Dar unde cârciumărea?
                        La marginea drumului,
                        Drumul Țarigradului
                        Și schelii-mpăratului.
                        Cine pe drum că trecea
                        La cârciumă
                        Se oprea,
                        La Voichița
                        Se uita
                        Și de dragul ei tot bea
                        Beau-și turcii
                        Papucii,
                        Ieniceri
                        Hangerile,
                        Croitori
                        Foarfecile,
                        Cirezari
                        Cirezile,
                        Rămâneau
                        Cu pungile,
                        De le oftau
                        Buzele!
                        Tudorel se-mbogățea
                        Și, d-avere ce-și avea,
                        Își strângea
                        Și-și cumpăra
                        Catârași
                        Cu gălbenași,
                        Și cirezi
                        De boi d-ăi grași,
                        Herghelii
                        De cai
                        Frumoși,
                        Turme
                        De juncani
                        Spătoși.
                        Dar p-atât nu se lăsa,
                        Ci-și făcea Tudor, făcea
                        Nouă late mori de vânt,
                        Nouă mori pe subt pământ.
                        Că nouă d-or măcina,
                        Bănetul s-o aduna.
                        Tudorel se-mbogățea,
                        Dar la biruri
                        Mi-l punea
                        Și haraciuri
                        Că-i cerea,
                        Mare greu l-împresura.
                        Și da Tudor, și mai da
                        Tot pe ani
                        Cinci pungi de bani,
                        Și p-o lună,
                        Pungă plină.
                        Și da Tudor, și mai da
                        Nu da banii
                        Cu punga,
                        Ci da sacii
                        Cu mâna,
                        Lăscăi
                        Cu dimirlia,
                        Parale
                        Cu banița,
                        Dar de biruri
                        Nu scăpa,
                        De haraci
                        Nu se plătea.
                        Tudorel îmi sărăcea,
                        Mare greu îl cuprindea
                        Și, de vedea și vedea,
                        Din guriță că-mi grăia
                        -Voico, soțioara mea,
                        Io pe tine când te-am luat,
                        Eram tânăr și bogat,
                        Și mai mult m-am bogățit
                        De când, Voico, ne-am soțit.
                        Dar câinii mahalagii
                        Ne-a pârât pe la beșlii,
                        La haraciuri
                        Că m-a pus,
                        Bănișorii
                        Mi i-a scurs.
                        Am vândut,
                        Cum am putut,
                        Catârași
                        Pe gălbinași,
                        Cirezile
                        De boi
                        Grași,
                        Herghelii
                        De cai
                        Frumoși,
                        Turme
                        De juncani
                        Spătoși,
                        Ale nouă mori de vânt
                        Și p-ale de subt pământ,
                        Dar de bir
                        Nu m-am plătit,
                        De haraci
                        Nu m-am scutit,
                        Ș-am rămas sărac lipit.
                        Mătură hambarele
                        Prin toate colțurile
                        Și, de-i găsi făioară,
                        Să mi-o cerni
                        În sitișoară,
                        S-o frămânți
                        În lăcrimioare
                        Și s-o coci
                        La țâțișoare,
                        C-am să plec
                        Din țară-n țară
                        Ca s-ajung,
                        Din sat în sat,
                        Până-n târg
                        La Țarigrad,
                        La cinstitul de-mpărat,
                        Și la el să jeluiesc
                        Că nu-i chip să mai trăiesc.
                        Și Voichița, d-auzea,
                        Lacrămile
                        Că-i curgea;
                        Hambarele
                        Mătura,
                        Făioară
                        Că-mi găsea,
                        D-o turtică
                        Mi-i făcea;
                        În lacrămi o frământa
                        Și la țâțe
                        I-o cocea,
                        Și în traistă
                        I-o punea.
                        Tudorel mi se gătea,
                        Pe Voichița
                        Săruta,
                        Iar sărmana,
                        Vai de ea,
                        De foc mare leșina.
                        Soacră-sa îmi alerga,
                        Apă rece că-i punea,
                        Pe Voichița deștepta.
                        Tudorel că le grăia
                        -Iacă, maică, nora ta,
                        Păstreaz-o ca viața mea,
                        La-ntoarcere s-o găsesc
                        Așa cum ți-o dăruiesc.
                        Tu, Voichițo, soața mea,
                        Să-ți păstrezi tot mintea ta
                        Și cinstea măicuță-mea,
                        Că mă duc la Țarigrad,
                        La-nălțatul de-mpărat,
                        Ca la el să jeluiesc
                        Că n-am hal să mai trăiesc.
                        Tudorel le cuvânta,
                        Mâna mă-si-i săruta,
                        Pe Voichița-mbrățișa,
                        Drumulețu-și apuca
                        Și la Poartă se ducea.
                        Acolo, de-mi ajungea
                        În genunchie-ngenunchea,
                        Trei zile-n poartă ședea.
                        Împăratul se uita,
                        Din ciubuc tutun trăgea,
                        Și pe Tudor când vedea,
                        Ciubucgiu-și trimetea,
                        La serai că mi-l chiema
                        Și din gură-l întreba
                        -Pazarghian Tudor,
                        Heisicol Tudor,
                        Savalași Tudor,
                        Pe la noi
                        Ce-ai căutat,
                        Averea cui
                        Ți-ai lăsat?
                        -Preacinstitule-mpărat,
                        Mare rău m-a-mpresurat;
                        La haraciuri
                        Am fost pus
                        Și la biruri
                        Greu supus,
                        Tot pe ani
                        Cinci pungi de bani,
                        Și pe lună,
                        Pungă plină.
                        N-am dat banii
                        Cu punga,
                        Ci-am dat sacii
                        Cu mâna,
                        Lăscăi
                        Cu dimirlia,
                        Parale
                        Cu banița.
                        De haraci
                        Nu m-am plătit
                        Și de bir
                        N-am isprăvit,
                        Dar de tot am sărăcit,
                        Ș-am venit
                        Să jeluiesc
                        Că n-am hal să mai trăiesc.
                        -D-alei, Tudor, Tudorel,
                        Pazarghian Tudor,
                        Savalași Tudor,
                        Heisicol Tudor,
                        Nu știi c-ai mai avut
                        Saxanale
                        Cu parale,
                        Sămărași
                        Cu gălbenași,
                        Cirezi multe
                        De boi grași,
                        Herghelii
                        De cai
                        Frumoși,
                        Turme
                        De juncani
                        Spătoși,
                        Nouă mori
                        Pe subt pământ
                        Ș-alte nouă
                        Mori de vânt?
                        -Împărate,
                        Le-am avut,
                        Dar pe toate
                        Le-am vândut,
                        Și haraciul
                        Mi-am plătit,
                        Să mă văz cortorosit,
                        Cu măicuța odihnit.
                        Am plătit cât am putut,
                        Dar de bir n-am mai avut,
                        Ș-am venit să jeluiesc,
                        Să mă lași să sângeclesc,
                        Că n-am hal să mai trăiesc!
                        Împăratul, d-auzea,
                        Nici mai mult că-l ispitea,
                        Ci din gură-l întreba
                        -De-ai venit să jeluiești,
                        Unde vrei să sângeclești?
                        Ori în Țara Românească,
                        Ori în a Moldovenească,
                        Ori aici, în a Turcească?
                        -Ba aici, în a Turcească,
                        Că sunt oile
                        Mai grase,
                        Albinele
                        Mai mieroase,
                        Văcșioarele
                        Mai lăptoase,
                        Și-st aproape
                        Și de case.
                        Împăratul se-nvoia,
                        Slobozenie
                        Că-i da,
                        Și poruncă
                        Poruncea
                        Să strângă
                        Cât o putea
                        Din sangeacul care-o vrea,
                        Tudorel că mi-și pleca,
                        Un vătaf cu el lua,
                        Prin sangeacuri
                        Că umbla,
                        Zaharele
                        Că strângea,
                        Beilicuri
                        Că punea,
                        Mari averi
                        Că aduna,
                        Până mi se sătura.
                        La doi ani și jumătate,
                        Frige-l
                        Dorul,
                        Gândul
                        Bate
                        Să se-ntoarcă
                        De departe
                        Pân-acasă
                        La mă-sa
                        Și la draga
                        Voichița.
                        Două luni sângecluia
                        Ș-alte două îmi trecea
                        Până doru-l podidea,
                        Și-atunci, măre, ce făcea?
                        La-mpăratul se-ntorcea
                        Și din gură mi-l ruga
                        -Preacinstitule-mpărat,
                        Io de-acas' când am plecat,
                        Mămușoara
                        Mi-am lăsat
                        Nemâncată,
                        Nebăută,
                        De nevoie
                        Doar știută.
                        Pân-acum am tot răbdat
                        De măicuță depărtat,
                        Acum dor m-a apucat,
                        Ochi de lacrămi mi-au secat;
                        Părul mi s-a cărunțit,
                        Mustăcioara-mi s-a lungit,
                        Dor de ducă mi-a venit.
                        Să-mi dai voie să mă duc,
                        Doar cu suflet s-o apuc,
                        Și ce-o vrea măria-ta
                        Din avere tot mi-o da.
                        Împăratul l-asculta,
                        Voie bună că-i dădea
                        Și-averea-i dăruia
                        Saxanale
                        Cu parale,
                        Sămărași
                        Cu gălbenași,
                        Cirezi multe
                        De boi grași
                        Și turme
                        De juncănași.
                        La-mpăratul se-nchina,
                        Mâna, poala-i săruta,
                        Ziua bună că-și lua,
                        Ciobănașii că-și tocmea
                        Și spre casă se-ntorcea.
                        Merg pe cale
                        Tot cântând,
                        Din cavale
                        Șuierând,
                        Ciobănașii
                        Tot jucând,
                        Măgărușii
                        Tot zbierând,
                        Juncănașii
                        Șir mergând
                        Și boi grașii
                        Rumegând.
                        Mergu-și ziua și noaptea
                        Până iată-mi ajungea
                        Cam la drumul jumătate;
                        Făr-odihnă, nu se poate!
                        Atunci turmele oprea
                        Și din gură le grăia
                        -D-alei, voi, vătafilor,
                        D-alei, voi, ciobanilor,
                        Încet cu cirezile,
                        Încet cu oițele;
                        Nu tăiați
                        Drumurile
                        Și nu călcați
                        Florile,
                        Să le pască mielele.
                        Io nainte-o să v-apuc,
                        Io nainte-o să mă duc;
                        Până voi că mi-eți sosi,
                        Io tainul v-oi găti
                        Șapte buți oi destupa,
                        Simbrioara că v-oi da,
                        Și pe trei v-oi însura,
                        În Domnul v-oi cununa,
                        Ca să fim ca niște frați,
                        Toți de lume lăudați;
                        Pâine, sare c-am mâncat
                        Și cu toți am asudat!
                        Tudorel, de le grăia,
                        Călișor încălica,
                        Într-o fugă
                        Se ducea,
                        Pân-acasă
                        Mi-ajungea.
                        Deștiul chieie că făcea,
                        Porțile că descuia
                        Și la pimniți năvălea,
                        Că de mult, de când plecase,
                        Vin în gură nu băgase.
                        El în pimniță intra,
                        Buți pe rând tot încerca
                        Cerca una, cerca două,
                        Cerca, măre, pân'la nouă.
                        Tudorel mi se-mbăta,
                        De gârlici se-mpiedica,
                        Jos cu fața mi-și cădea,
                        Somn adânc îl cuprindea.
                        Iată, măre, se-ntâmplase
                        Mă-sa noaptea că visase
                        Și din somn se deșteptase.
                        Ea din somn se deștepta,
                        Sete mare c-o ardea,
                        Limba-n gură-i dogorea
                        Și Voichiții că-i zicea
                        -Voică, Voică, nora mea,
                        Mi-te scoală, maică, scoală
                        Ș-adu mie vin în oală,
                        C-așa sete n-am avut
                        De când maica m-a făcut.
                        Voica,-ndată
                        Ce-auzea,
                        Numa-n iie
                        Se scula,
                        Oala-n mână
                        Că lua,
                        Lumânarea
                        C-aprindea,
                        În gârlici că se ducea
                        Și de el se-mpiedica.
                        Lumânarea
                        Că stingea,
                        Ulcelușea
                        Că spărgea,
                        Îndărăt mi se-ntorcea
                        Și, de frică, ea zicea
                        -Maică, maică, soacra mea,
                        Nu știi c-am să-ți spui ceva!
                        Unul pimnița ne-a spart,
                        Buțile c-a încercat,
                        A băut pân' s-a-mbătat
                        Și-n gârlici mi s-a culcat.
                        Io de el m-am piedicat,
                        Lumânarea
                        C-am scăpat,
                        Ulcelușea
                        Mi s-a spart!
                        Soacră-sa, unde-auzea,
                        Mâna-n cui că mi-și punea,
                        Lua biciul de curea
                        Și da-n Voica cât putea,
                        Și da-n Voica d-o bătea
                        Și din gură-o suduia
                        -Hei, cățea
                        De nora mea,
                        De când Tudor mi-a plecat,
                        Tu ibovnic ți-ai luat,
                        Banii de pe vin i-ai dat
                        Și cu el te-ai sărutat,
                        Ba-l aduci până-n gârlici,
                        Parcă io n-aș fi p-aici!
                        Voica, biet, se văieta
                        Și din gură-i răspundea
                        -Ba mă jur, maică, pe sare,
                        Pe pâine, pe lumânare
                        Și pe sfintele icoane!
                        De când Tudor mi-a plecat,
                        Nimeni nu m-a sărutat,
                        Ibovnic nu mi-am luat,
                        De vinul ce s-a vândut
                        Grijă mare c-am avut,
                        Și la tine c-am venit,
                        Banii-n mână i-ai primit.
                        Soacră-sa n-o asculta,
                        Lumânare c-aprindea,
                        O frânghie că-ndoia
                        Și ca ștreangul o făcea;
                        Pe-ntuneric se ducea
                        În gârlici că ajungea,
                        Peste Tudor că dedea,
                        După gât că i-l punea
                        Și trăgea și iar trăgea,
                        Și din gură tot zicea
                        -Trage bine, nora mea,
                        De nu ți-e inimă rea
                        Și de nu e vina ta!
                        Tudor sufletul își da,
                        Iar mă-sa
                        Și Voichița
                        Tocma-n pimniță-l băga,
                        După buți îl ascundea.
                        Vreme multă nu trecea,
                        Turmele
                        S-apropia
                        Și cirezile
                        Sosea.
                        De departe s-auzea
                        Clopotele
                        Răsunând,
                        Căvălașele
                        Cântând,
                        Măgărușii-n oi zbierând.
                        Și la poartă când sosea,
                        Ciobănașii mi-l striga
                        -Ia te scoală, Tudore,
                        Și deschide porțile,
                        Să-i băgăm averile;
                        Ia destupă
                        Buțile
                        Și ne udă
                        Buzele,
                        Că ni-s arse gurile!
                        Tudorel nu le răspunde,
                        Că n-are, măre, de unde;
                        Numai Voica se scula,
                        Soacrii-si de veste-i da
                        Și cu roche se-mbrăca.
                        Zorile
                        Se revărsa,
                        Porțile
                        Se descuia
                        Și averile
                        Intra
                        Saxanele
                        Cu parale,
                        Sămărași
                        Cu gălbenași,
                        Cirezi multe
                        De boi grași
                        Și turme de juncănași.
                        Toate-n curte de intra,
                        Loc de pus nu se găsea,
                        Așa multe că erea!
                        Voica și cu soacră-sa
                        Înainte
                        Le ieșea,
                        Toate-averile
                        Primea,
                        Masă mare
                        Le-ntindea,
                        Zece buți de vin scotea
                        Și frumos îi ospăta.
                        Dar la masă ce vorbea?
                        Că Tudor,
                        De dor
                        Fierbinte,
                        Se pornise mai-nainte
                        Să găteasc' hambarele
                        Și toate coșearele,
                        Să-și puie averile.
                        Atunci toți înmărmurea
                        Ș-unul p-altul
                        Se-ntreba,
                        Când... vătaful
                        Neculcea
                        În gârlici se scobora,
                        După buți că-mi căuta
                        Și pe Tudor mi-l găsea,
                        Înghețat și omorât,
                        Cu frânghie
                        Strâns de gât,
                        Dup-o butie
                        Târât.
                        El, afară de-l scotea,
                        'N sus cu fața
                        Mi-l punea,
                        Iar Voichița
                        De-l vedea,
                        Cu mâini părul
                        Că-și smulgea,
                        Lângă dânsul
                        Leșina.
                        Mă-sa-ndată c-alerga
                        Și, pe Tudor când vedea,
                        Din teacă
                        Cuțit trăgea,
                        În inimă
                        Și-l băga,
                        Peste fii-su mi-și cădea,
                        La un loc doi morți era.
                        Jale multă s-auzea,
                        Lacrămi multe se vărsa.
                        Stau ciobanii
                        De-l plângea,
                        Din cavaluri
                        Mi-l jelea
                        Zbieretul
                        Oițelor,
                        Ca plânsul
                        Surorilor,
                        Urletul
                        Dulăilor,
                        Ca oftatul
                        Fraților.
                        Ei pe Tudor mi-l scălda,
                        Mai frumos îl premenea
                        Coșciug unii
                        Mi-i făcea,
                        Groapă alții
                        Mi-i săpa
                        Lui Tudor și maică-sa.
                        La biserică-i îngropa,
                        Cruce mare le punea,
                        Îndărăt că se-ntorcea
                        Și la masă
                        S-așeza.
                        Din pomană
                        Le mânca
                        După cum e datina.
                        Foicică ș-o lalea,
                        Voica, măre,
                        De vedea
                        Că rămânea
                        Singurea,
                        Soțior că-și alegea
                        P-un cioban mai tinerel,
                        Tinerel
                        Și frumușel,
                        Semănând cu Tudorel.
                        Ea de mână
                        Că-l lua,
                        La biserică
                        Mi-l ducea,
                        La icoane-ngenunchea,
                        Trei mătanii că făcea,
                        Voie Domnului cerea
                        Și popa mi-i cununa,
                        După legea creștinească,
                        De ei să se pomenească.

Visul copilului mic-Adrian Păunescu

Deasupra mea vin oameni
Cu chipuri monstruoase,
Mă-mbracă, mă dezbracă
Şi mă hrănesc cum vor,

Nu văd nimic prin pâcla
Ce s-a lăsat pe case,
Nici forţă n-am să-i sfărâm,
Mi-e interzis să zbor.

Nu e decât o ceaţă
De alb pe ziduri joase,
Nici degetul în gură
Nu-mi mai permit să-l duc,

De groază şi slăbire
Tot sufletu mi-aş coase,
De-o piatră grea din munte,
Sau de un cuib de cuc.

Deodată, în tăcerea
De dimineaţă deasă,
O creatură-nceată
Mă ia din locul meu,

Alunecând în neguri,
Cu mine-n jos se lasă;
Icoana se destramă
Sub un atac ateu.

Rămân legat pe câmpuri,
Se-aude-n zare ţipat,
O mână-n sus mă duce
Spre cuplul părintesc

Şi, prin lumina lumii,
Cu greierat de scripet,
Adorm udat de lacrimi,
Visând că-ncep să cresc

Mărturisire -Alexandru Philippide

Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.
Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.
În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.
Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.
Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.
În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.
De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare.