Timpul-Cezar Baltag

Știu, răcoarea copleșește mâna,
Obosesc izvoarele din vine,
La apusul soarelui, țărâna
Își așterne umbra peste mine.

Arderi se topesc abia-ncepute,
Brațul scapă vâsla prea curînd,
Trupul zvelt mi-l seceră prea iute
Trupul nevăzut alunecând,

Dar destul! Cu fruntea voi răzbi,-
Cerb al zării fulgerând în salt –
Să despic în rotitoarea zi
Drum elastic clipei și înalt.

Din arborescentul creștet n-o să-mi scape
Timpul, snop de arderi rectilinii,
Când țâșnirea mea va fi aproape
De viteza fulgerată a luminii.

Ochii tăcerii -Cezar Baltag

Nu cu sângele te mai ţip, Lumina mea

nu cu gura

Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te rostesc

Cu ochii tăcerii te văd încă

Fulgerul tăcerii

îl ridic spre tine

ca un ţipăt

şi-i spun: naşte şi luminează

şi ce luminezi luminează odată pentru

totdeauna

şi ce vezi

fă să nu se mai termine niciodată

Iarba de uitare -Cezar Baltag

A căzut steaua
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul

Și am visat că se făcea un dulce și un amar
Și am visat că se făcea o vreme fluidă

Și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii

Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.

Pământul
era
ca pământul
bun de născut și murit.

Unde și unde o vamă, unde și unde
un deal
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră
lumina își caută ziua
cenușa întârzie.

2

Vreau o floare de uitat lumea
o iarbă de visat cuvintele din lacrima
orbului

Scară albastră pentru zodii
foc înfrunzit
urcând o clorofilă roșie
în setea cuvântului