vineri, 30 decembrie 2016

Florile dalbe



Scoală gazdă din pătuţ
Florile dalbe
Şi ne dă un colăcuţ
Că mămuca n-o făcut
Sâtă rară n-o avut

Pe când sât-o căpătat
Covata i s-o crepat.
L-o sfădit mama pe tata
Di ce s-o crepat covata.

Când covata o lipchit
Cuptioru' ni s-o urnit,
Când cuptioru' l-o tocmit
Anul Nou o şi vinit.

joi, 29 decembrie 2016

Greşirea cerului-Nichita Stănescu

Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoarsă în sus
ca pe nişte miei să fure, 
steaua cu lumină ondulată;

Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei. 

Zburau vulturii întorşi
 pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de sternul meu. 

Cer le era trupul meu de carne, 
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor meï


luni, 26 decembrie 2016

Libiamo ne'lieti calici-Pavarotti,Carreras,Domingo

sâmbătă, 24 decembrie 2016

În seara de Crăciun - George Coșbuc


Afară ninge liniştit,
În casă arde focul;
Iar noi pe lângă mama stând,
Demult uitarăm jocul.
E noapte, patul e facut,
Dar cine să se culce?
Când mama spune de Iisus
Cu glasul rar şi dulce.
Cum s-a născut Hristos în frig,
În ieslea cea săracă,
Cum boul peste el sufla
Căldură ca să-i facă.
Cum au venit la ieslea lui
Pastorii de la stână
Şi îngerii cântând din cer,
Cu flori de măr în mână.

Corul Madrigal - Buna Dimineata la Mos Ajun

joi, 22 decembrie 2016

Roata morii -George Coșbuc


Stăteam pe gânduri, eu şi gloata.
La roata morii ne uitam
Şi de-n zadar ne frământam,
Că de-adevăr noi tot nu dam:
De ce să-nvârte roata?
—”Păi, nu-nţelegi tu româneşte?
—Vezi scocul?”—”Văd.”—”Şi ce-i pe scoc?”
—”E apă.” —”Bun! Stă apa-n loc?”
—”Ba vine.” —”Ei, acum cioc-poc
Şi roata să-nvârteşte!”
Moraru-şi scutură luleaua
Râzând. Avea el azi ce-avea
Căci alte-dăţi când ne vedea
În jurul morii ne făcea
Primire cu nuiaua.
Eram voioşi că sta s-asculte
Şi ne spunea ce e, ce nu-i.
Dar cum era puţin năprui
Făcea ca din cioc-pocul lui
Să nu-nţelegem multe.
—”Da’ roata carului ce face?
Se-nvârte?” —”Da.” —”Ba cum, ehei!
Se-nvîrte ea de capul ei?”
—”Ba, când o-mpingi.”—”Eu ce spusei?
Se-nvârte-aşa, şi pace.
Iar-roata ici… o-mpinge apa.”
Acum noi toţi am hohotit.
Morarul ăsta e smintit:
Când vrea să doarmă pe-odihnit,
El pat îşi face grapa!
Că de-ar împinge-o, ea nebuna
S-ar năpusti, ieşind din scoc,
S-ar duce pe pârău cioc-poc—
Dar uite, roata stă pe loc
Şi totuşi umblă-ntruna.
—”Ei, bat-o Dumnezeu s-o bată!
Dar cum să plece dac-o legi
De moară, mă! Nu mă-nţelegi?
Cu voi nu mântui zile-ntregi:
Ea stă, că e legată!”
Să-ţi faci acum, creştine, cruce!
Priveam cu spaimă la morar.
O legi? şi stă! Dar e-n zadar!
Şi roata doar o legi la car,
Şi ea se duce, duce!
—”Se duce roata? Bun, dar carul?
El stă pe loc ca mine-acum.
El fuge crezi? Ba nicidecum,
Fug numai roţile pe drum”—
Ei, zi: nu-i prost morarul?
Şi ne temeam să nu se bată,
Că prea l-am zăpăcit de tot.
Păi carul stă? Minciuni de-un cot!
Ba carul fuge ca netot
Cu roatele deodată!
—”Am zis că nu? Ba, fuge doară
Ei, fuge, vezi! ştiam şi noi.
De ce n-o ia la fug-apoi
Şi moara ta cătră zăvoi
Cu tot ce e prin moară?
Moraru-şi puse-n sân luleaua,
Tăcut şi grav: se pregătea
La sfat cu noi altfel să stea;
Şi ce dovadă-i trebuia
Mai bună ca nuiaua?
Iar ce-a urmat la ce-aş mai spune?
Noi n-am ajuns la nici un rost.
Tu zici: —„Erai, băiete, prost,
Şi roata pentru tine-a fost
A patra dimensiune!”
Şi-apoi? Eu văd şi astăzi gloata
Făcând aşa! Tu nu-ntâlneşti
Atâtea fapte omeneşti,
Le vezi, le-auzi, şi te cruceşti
De ce se-nvârte roata?

Unul ca o sută-George Coșbuc


Uite, de-ar fi lege-n ţară
Să popim pe toţi aceia
Cari fac vinului ocară
Şi zoresc, că-i om nebun
Cine crede-n hori şi-n fete -
Eu pe cinstea mea vă spun :
De m-aţi bate-n toată ziua, 
Nici de dascăl n-aş fi bun !

Însă, de-ar ieşi vreo lege
Că nevestele de-acuma, 
Nu bărbaţii, vor alege
Pe primar, şi că-i iertat
Să se caute vrednicia
Numai după sărutat :
De v-aţi pune-n cap cu toţii, 
Eu aş fi primar în sat !

marți, 20 decembrie 2016

Singuri și toți-Adrian Păunescu


Sfârşim mizeria, începem criza,

Puteam trăi şi noi cum se cuvine,

Şi omenirii-ntregi nu-i este bine,

Petrodolari plătesc pe Mona Lisa.



Ne-am dus mizeria cu demnitate,

Fără maşini, fără curent la prize,

N-aveam nimic când lumea avea de toate,

Azi suportăm cu ea aceleaşi crize.



Ne pregătim de douăzeci de veacuri,

De fericirea unui veşnic mâine,

N-am cunoscut fraterne ajutoare,

La boala noastră n-avea nimeni leacuri.



Nu ne-a dat nimeni pace, drepturi, pâine,

Iar la durere tot pe noi ne doare.



sâmbătă, 17 decembrie 2016

Colind-Boris Ioachim


Cad zăpezi, curat, pe ramuri şi pe patimi omeneşti
Mâna Domnului aşează flori de gheaţă pe fereşti.
Peste tot urâtul lumii, neaua cade dinadins
Şi pe noi, iubito, parcă, pe la tâmple lin ne-a nins.
Dor de sănii mă îmbie să-mi pun caii minţii-n ham –
Dar hălăduiesc pe dealuri – doar în gând, privind pe geam.
E un alb de puritatea aripilor îngereşti...
Unde e, acum, bunica, să mă-mbete cu poveşti?
Parc-aud, venind din vremuri, chicotind un clopoţel
Şi mă arde-n piept dorinţa de-a mai fi copil niţel.
De-a-mbrăca, pe înserate, haina groasă, zgribulind
Şi-apoi, de-a porni colindul, pe la geamuri lin cântând.
... Nimeni n-o să-mi dea, vreodată, anii-aceia înapoi...
Azi, colindul meu e searbăd – de tristeţi şi de nevoi
Lerui-ler, florile dalbe – toate-s duse, ca un fum –
Dar eu, tot visez, aievea, sănii alergând pe drum...


Moş Crăciun-Nichifor Crainic


Moş cu barbă de zăpadă,
Fără daruri, moş sărman,
Tinereţea ta grămadă
N-o s-o vadă
Nici ăst an.
Torc păianjenii sub grindă,
Ţara-i fără de băieţi, -
Nu-ţi mai vin cu ceata-n tindă
O colindă
Să-i înveţi.
De cu seara-naripaţii
Îngeri nu mai cântă prin
Singuraticele spaţii
Şi-aşteptaţii
Nu mai vin.
Plânge biata gospodină,
Braţele în gol se-ntind,
Nu e ceara de-o lumină,
Nici făina
De-un colind.
Tu, cel vesel de-altădată
Strângi pustiul ăstui an
La colinda-ndatinată
Fără ceată,
Moş sărman.
Gârbov pribegeşti prin sate,
Te strecori pe la oraş,
Gemi pe ziduri de cetate
Dărâmate
De vrăjmaş.
Cu tropare şi podobii
Faci popas într-un cătun,
Sgribulit la gura sobii
Plângi ca robii,
Moş Crăciun.
Plângi încet! Stă la ulucă
Paznicul sub coif de fier
Şi e-n stare, Moş-Nălucă
Să te ducă
Prizonier!

Eclipsă- Ana Blandiana



Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.

Înduioşate mâini întind să mângâi 
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.

vineri, 16 decembrie 2016

Pacient la final de veac -Adrian Păunescu


Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale, 
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul 
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă, 
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată, 
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie, 
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă, 
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă, 
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă, 
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.


Făcătorii de case-Adrian Păunescu

Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,
Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zidește-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Țărână e şi viaţa mea e groapă
Lângă-nălţarea lujerului meu.


miercuri, 14 decembrie 2016

Proverbe -Adrian Păunescu


Pe când lumea fierbe, noi mai mari, mai mici
Învăţăm proverbe ce se spun pe-aici,
Vrem o altă limbă, toţi ar învăţa,
Lupul părul schimbă, dar năravul, ba.

Hai la moşu' cu proverbe
Dai un ban, dar ştii că fierbe,
Fierbe-n sus şi fierbe-jos,
Hai la moşu' cu proverbe.

Hai la moşu' cu proverbe
Pentru-n nume şi trei verbe,
Iar proverbul dureros,
Hai la moşu' cu proverbe.

Avem multe treburi, făţuim oglinzi,
Fugi după doi iepuri, niciunul nu prinzi
Vocea ni-i peltică, deci vorbim mai rar,
Buturuga mică pleacă de sub car.

Doamne, ce osândă dinspre glasul tău,
Ca pisica blândă zgâriază rău,
Marea mea mândrie în aceasta stă,
Ce nu-ţi place ţie altuia nu-i fă.

Înţelesul scapă, treaba e mai grea,
Altuia-i sapi groapa, tu ajungi în ea,
Îmi vei duce dorul, frate grădinar,
Dar să laşi ulciorul la apă mai rar.

marți, 13 decembrie 2016

Fiind și strigând-Nichita Stănescu



Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne,
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maică-mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maică-ta, care te-a născut pe tine,
poporului român!




Această ţară de vis-Nichita Stănescu


Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.
Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.
Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus,
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

duminică, 11 decembrie 2016

Tânăr și singur eram -Ştefan Radof


Se cutremurau grinzi și țâțâni;
Pe scripeți cu roți
De guri și de mâini
Înălțăm aplauze-urale,
În urechea acelui veac...
Nu era nimeni în strană
Alături de care să tac.

Doamne!
..Și tânăr și singur eram,
Ca o rană.

Amărâta turturea - Ienăchiță Văcărescu


Amarâta turturea
Când ramâne singurea,
Caci soția s-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât traiește, tot jălește,
Și nu se mai însoțește.
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Și sa duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu șade.

Si când șade câteodata
Tot pre ramură uscată;
Umbla prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu manâncă.

Unde vede apa rece,
Ea o turbură și trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură și bea.

Unde vede vânatorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biata pasărică
Atât inima iși strică,
Încât dorește să moară
Pentru a sa soțioară,,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simțire,
Cum poate sa-mi fie bine ?
Oh ! amar și vai de mine !

O pasăre - Nina Cassian


O pasăre foarte-apropiată mie
- un fel de rudă -
mi-a indicat un izvor ascuns în pădure, 
de nimenea știut pâna atunci.

Am gustat din el
si m-am umplut de frunze.
Doua veverițe mi-au sărit pe umăr, 
iar izvorul însuși
mi-a încolăcit picioarele
ca o buruiană limpede.

Am stat așa pâna seara.
Apoi pasarea mi-a anunțat
sfârșitul tinereții.


Pentru libertate- George Coșbuc

Plângem, da, că prea ne doare!

                        Nu pe noi! Crescuţi în chin

                        Ne-amintim de-un timp cu soare

                        Şi-l cunoaştem cel puţin!

                        Plângem pe copii, sărmanii,

                        Că-ntr-al temniţei mormânt

                        Îşi încep în noapte anii,

                        Neştiind ce-i soare sfânt.

                        Plângem, da, şi strâns ne strângem

                        Lâng-olaltă, câţi suntem,

                        Dar să ştiţi că nu ne plângem

                        Ca nebunii cari se tem.



                        Robi, meniţi prin jocul sorţii,

                        Noi ai chinului am fost,

                        Însă nu, şi nu, ai morţii!

                        Nu cătăm noi adăpost

                        Nici în milă, nici în rugă;

                        Asta cear-o de la voi

                        Cel ursit să fie slugă

                        Dar n-o cereţi de la noi!

                        Vom răbda, privind în faţa

                        Orişicui, şi-a orice chin,

                        Că noi ştim că-i multă viaţă

                        Şi în noi, şi-n cei ce vin.



                        Blestemaţi pieri-vor regii

                        Cari s-abat din drumul drept

                        Ne-aţi adus stricarea legii

                        Şi ne staţi cu mâna-n piept.

                        O, şi-n loc s-aveţi ruşine,

                        Vă mândriţi cu ce-aţi adus:

                        Dar puterea, ştiţi voi bine,

                        Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,

                        Nici Eternul Domn! Vi-e dată

                        De-un vremelnic din Infern!

                        Deci vi-e binecuvântată

                        Şi la voi va fi-n etern!



                        Lumile-au văzut mirate

                        Cât de mult iubirăţi voi

                        Şuierul de bici ce bate

                        Fără de milă oameni goi!

                        Dar şi pentru noi rămâne

                        Timp ah, cine poate şti!

                        Şuierul acesta mâine

                        Cânt al lui Tirteu va fi!

                        Iar din lanţul ce-azi ne strânge

                        Pot să iasă spade, şi pot

                        Spadele să vadă sânge,

                        Nu de-al nostru însă tot!



                        Şi sfârşitul tău veni-va

                        Azi ori mâine, ori mai apoi!

                        Şi-o să poţi tu sta-mpotriva

                        Poate-a celor mai vreo doi,

                        Dar mai tari prin răzbunare

                        Şi prin ura lor turbaţi?

                        O să fii destul de tare,

                        Tot potopul să-l abaţi?

                        Eu nu chem această vreme,

                        Dar tiranul braţ al tău

                        Face totul ca s-o cheme,

                        Rău îngrămădind pe rău.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Adânca privire - Adrian Păunescu




Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţeaza umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată :
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.


Drum în iarnă - Tudor Arghezi


Decembre, ca un paradis
De marmuri și scântei,
Hlamida și-a deschis,
Și dintre tei,
Un vaiet lin de clopoței
Suspină-abia, ca-n vis.

Deasupra nopților s-a-ntins
Legendă ideală,
Și nu e suflet neatins,
Oricât de stins,
De diafana ei petală,
În care să nu fi descins
Lumina siderală.

E feerie de argint
Cristalizat în țurțuri lungi
Și pe cît ochii ți-i alungi,
Pe cât ajungi,
E marmur alb, neprihănit,
Pustiu și nesfîrșit.

În umbra lămpilor cernite
Se varsă vis în cupe noi,
Și capetele mult iubite
Se-nvecinesc pe nesimțite,
Ca niște frunze de trifoi.

Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,
Pe-atîta farmec și senin,
Fiți, cel puțin,
Voi, fericiți !

miercuri, 7 decembrie 2016

Solus ero-Octavian Goga


Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele
Să luminezi în noaptea singurătăţii mele,
Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă;
Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă.
Păcătuieşte raza curată, viorie,
Când se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie,
Înveşmântând cu picuri din sfânta ei văpaie
O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie.
Vezi, zboar-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii.
În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul
Căci lor te dete-n gându-i de-viaţă-dătătorul,
Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele,
Să luminezi o clipă singurătăţii mele.
Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al roţii îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi bletemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână...
Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:
De ce ar veni la mine făptura ta de floare?
Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,
De ce te cutremuri de-o luptă ne-nţeleasă?
Când zbor atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii...

Apelul bătrânului naturalist-Spiridon Popescu


Oameni buni,
Să facem ceva pentru ocrotirea poeţilor!...
Dacă dispar,
Echilibrul ecologic se surpă –
Ei sunt
Singurele insecte din lume
Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.

Se-ntorc iar zilele noroase-Ştefan Octavian Iosif


Se-ntorc iar zilele noroase,
Cu negurile somnoroase,
Şi-amurgurile timpurii —
Vin dimineţile urâte
Şi nopţile posomorâte
Şi lungi, şi negre, şi pustii...

Copacii, despuiaţi şi jilavi
Şi trişti ca cerşetorii schilavi,
Gem biciuiţi de vânt şi ploi —
Podoaba lor de-odinioară
O zdreanţă putredă-i ce zboară
Şi-i tăvălită în noroi...

Veni-vor zilele senine,
Vor râde florile-n grădine
Sub arcul cerului senin...
Veni-vor toate iar, ştiu bine...
Ci eu, cu toamna care vine,
M-aş duce, ca să nu mai vin...

Evoluția -Rumi


Din materie pierit-am, să-ncolţesc în firul ierbii,
şi-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,
şi-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.
Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?
Voi zbura şi eu odată mai presus de lumea asta
şi mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.
*
Mai întâi şi-ntâi descinse în materie, şi apoi
din materie căzut-a într-o plantă. Ani de zile
în materie trăit-a şi nu şi-a adus aminte
nici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,
nu şi-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.
Iar aceste contradicţii, pe care le ştii prea bine,
l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.
Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,
până-a căpătat în capu-i minte şi înţelepciune,
dar din minţile-i trecute nu şi-a mai adus aminte,
şi din minţile-i de astăzi încă va sui pe trepte.

Norocul dracului - Barbu Ştefănescu Delavrancea


- Ba e noroc!
        - Ba nu e noroc!
        - Ba e noroc, muiere!
        - Ba nu e, mă omule, nu!
        - Adică, nu muncesc eu, femeie?
        - Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă.
        Şi Plăviţa mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige:
        - Mi-e foame!
        - Şi mie mi-e foame!
        - Şi mie!
        - Şi mie! Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii.
        - Scutură ştergarul.
        - L-am scuturat.
        - Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi să lingi fundul copăii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă!
        Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă.
        - Că mie mi-e foame!
        - Şi mie!
        - Ba şi mie! Omul se uită lung, se scărpină în cap, băgă ştergarul în sân şi plecă zicând:
        - Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi strigă:
        - Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu munceşti, nu e.
        Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: "Nu e, zice ea; cum nu e? dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mâinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte".
        Se duse la arendaş.
        - Nu e de lucru, omule. Bătu la uşa popii.
        - Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur.
        - Am destui argaţi, omule. Se opri la cârciumar.
        - Pe rachiu, ar fi ceva de săpat.
        - Să fie pe mălai.
        - Pe mălai nu e. Şi omul, întorcându-se acasă, auzi de departe:
        - Mamă, eu nu m-am săturat!
        - Nici eu!
        - Nici eu! Şi nici Plăviţa, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde. În prag, muierea:
        - Nimic în ştergar?
        - Nimic.
        - Copaia goală…
        - N-am noroc, femeie.
        - Nu e minte, omule. Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mâneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mâna căpătâi şi închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare şi rece; sus, întuneric adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gânduri şi de nenoroc. "Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: "Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă! Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi avea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri şi mă duc la târg… Ei, şi dacă mă duc la târg?… Fie ce-o fi, şi să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Mă duc la târg şi fur… ce-oi putea fura"…
        Omul tresări. Cine-i zisese:
        - Ce să faci, dacă n-ai noroc!
        - Tu eşti, muiere?
        - Eu, socoteam că dormi.
        - Ai auzit ceva?
        - Ce s-aud?
        - Nimic. Şi femeia intră în casă, şi omul închise ochii mormăind:
        - Ce-o fi să fie!… Să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Dar cine i-a zis iar:
        - Ce să faci, dacă n-ai noroc!
        - Tu eşti, femeie? Întuneric. Nimeni.
        - Doar n-o fi dracul! Şi omul adormi mormăind:
        - Ce-o fi să fie!… Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi:
        - A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame…
        - Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept în picioare. Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse capul. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ţinând casa după el! Ş-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului.
        - Poate mâine, că azi nu e de lucru. La taica părintele.
        - Poate poimâine, că azi nu e de lucru.
        - Mâine, poimâine, zise el oftând, dar astăzi cu ce potolesc eu opt guri şi cu a Plăviţei nouă? Ei, de-acum la cârciumar, la târg, ş-apoi, ce-o fi să fie, că cu mâna goală nu mă mai întorc acasă!…
        La cârciumă arvoni pe Plăviţa şi-i bău aldămaşul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la târg.
        La târg se uită în dreapta, se uită în stânga, la fasole, la pâine, la peşte, la pastramă, dar nu fu chip. Toţi îşi cuprindeau marfa cu ochiul. Şi negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau râzând:
        - Ce pofteşti, nea Sărăcilă? După ce se învârti toată ziulica, plecă.
        - Nici la furat n-am noroc! Când să treacă streaja târgului, un creştin, beat mort, îşi târa punga după el.
        Omul, după ce privi în toate părţile, puse mâna pe pungă, îi rupse băierile, o înfăşură în ştergar, o băgă în sân, şi la picior. Când ajunse într-o câmpie, întinsă şi pustie, vru să-şi vadă norocul. Desfăcu ştergarul, întinse gura pungii, ş-odată zvâcni din ea un drac mic, c-o limbuliţă de foc ce-o scotea pe gură şi pe nări. Omul, speriat, aruncă punga şi plecă făcându-şi cruce şi scuipând îndărăt. Nu făcu însă câţiva paşi, şi ştergarul din sân începu să se umfle. Scoase repede ştergarul, îl desfăcu şi se minună văzând punga pe care o aruncase.
        Deschise punga, şi dracul, ţâşti! tremurând limba în gură ca o văpaiţă albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos şi, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o băşică de bou şi un foc pâlpâi sub opincă şi se stinse, risipind un miros de pucioasă.
        Omul răsuflă.
        - De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul! N-apucă să facă zece paşi, şi ştergarul iar se umflă. De astă dată îl trecură năduşelile. Scoase ştergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ştergar. O aruncă, cu ştergar cu tot, şi o rupse de fugă.
        Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte.
        - Tată, mi-e foame!
        - Şi mie!
        - Şi mie! Omul se uită în sân, îngălbeni ca ceara… Punga în sân, ştergarul nu. Şi pe când se închina, femeia îl întreba:
        - Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiţi în sân? Ce-ai adus copiilor?
        - Muiere, zise el, să arzi cuptorul, să-l arzi pân’ s-o face roşu, că am să coc patru pite ş-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împeliţat!
        Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă şi ziceau pe rând:
        - Patru pite ş-un purceil
        - Patru pite ş-un purcel!
        Când omul văzu că cuptorul e roşu ca focul, ceru o lopată şi goni pe toţi de lângă dânsul. Puse punga pe lopată, o vârî binişor până-n fundul cuptorului şi o răsturnă, trăgând lopata înapoi. Luă capacul de pământ şi-l potrivi în gura cuptorului şi se dete la o parte, aşteptând sa vadă ce are sa se întâmple.
        Nu trecu mult, şi-odată s-auzi o pocnitură ca de puşcă. Piatra din creştetul cuptorului sări în sus zbârnâind, şi o limbă albastră de foc ieşi pe gaură, flutură în văzduh şi pieri.
        - A plesnit purcelul, strigă un copil.
        - Ba vreo şoimană de pită, zise altul. Un miros de pâine caldă se împrăştie în toată curtea.
        Femeia zise omului:
        - Prea am ars cuptorul, să crap niţel capacul.
        - Crapă-l, zise omul, ştergându-şi năduşeala şi tremurând de frică.
        Femeia se uită pe gura cuptorului şi zise mirată:
        - Vezi dumneata, a fost prea iute.
        - Ce să văd, muiere?
        - Ce să vezi? S-a copt şi purcelul, şi pitele.
        - S-au copt?…
        - Dar ce ai, omule, de-ntrebi aşa, ca un copil speriat?
        - Nimic!… Şi, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îi fulgeră din călcâie şi până în creştetul capului. Apoi, văzând pe cel mai mic dintre copii cum se aşezase pe vine şi sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura cuptorului, se uită la nevastă şi îi zise:
        - Ce-o fi să fie, muiere! S-au copt purcelul şi pitele?
        - Cum, ce-o fi să fie?! Vezi bine că s-au copt. Şi vârând lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite.
        - Omule, dă-mi ştergarul ca să ridic tava.
        - L-am pierdut, muiere.
        - Cum l-ai pierdut?
        - Vezi că ce e al tău se duce şi ce e al dracului rămâne.
        - Dar asta… ce-o mai fi?
        Copiii mâncară, se săturară şi adormiră cu feţele în sus, doi pe prispă şi cinci în casă.
        Omul se dete după casă, puse mâna sub cap şi adormi, visând turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai… Şi toate ale lui! Şi se făcea că zicea nevestei: "Vezi că e noroc?" Iar ea se făcea că-i zice: "Norocul e de la Diavolul".
        Se albise luna ca un rotocol de hârtie. O apă de lumină se revărsa de la răsărit. Omul se deşteptă speriat, căci se făcea că n-o să-i fie de-a bună până la isprăvit.
        "Să mă uit încă o dată în ea, se gândi el, să-l apuc bine pe spiriduş şi să-l strâng de gât pân-o plesni."
        Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuţi de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, şi speriat, şi necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit şi altul la apus, zicând:
        - Duceţi-vă dracului, banii dracului! N-apucă bine să sfârşească cuvântul, şi zări de la răsărit turme albe şi de la apus turme negre ce izvorau din lumină şi din neguri ca nişte ape creţe şi nemărginite. De behăitul lor se deşteptase lumea. Turmele cuprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul şi nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi şi cu căciula ca o căldare, se apropie şi zise:
        - Să trăieşti, jupâne, ale d-tale sunt toate de-aci până unde bate ochiul.
        - Ale mele? Nu se poate! Eu n-am după ce bea apă!
        - Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpânul lor, murind, ne-a zis nouă: "Porniţi, unii din răsărit şi alţii din apus, şi la casa unde se vor întâlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiţi".
        Omul uită tot de bucurie şi alergă la nevastă.
        - Fă muiere, tot ce vezi este al nostru!
        - Ei, minunea dracului! zise muierea.
        - Minunea cui? Şi omul cu noroc şi-aduse aminte de pungă şi se gândi: "Cum aş scăpa eu de ea şi să rămân cu turmele?" Se uită în sân. Punga, acolo, umflată şi îndesată cu bănuţii de aur pe care îi aruncase el în două părţi ale lumii. Şi frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? "Dar dacă aş mai scoate ceva din pungă până să scap de ea?"
        Şi luă banii, şi un pumn îl aruncă spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Şi din miazănoapte porniră cirezi de vaci, şi din miazăzi, herghelii de cai.
        Când deschisese ochii n-avea un pumn de mălai, când fu să-i închidă, era cel mai bogat om din lume.
        - Asta trebuie să fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!… zise norocosul, şi îl trecură năduşelile.
        - Nu vii în casă, măi creştine de Dumnezeu, că ţi-am aşternut moale şi pernă lângă căpătâi?
        - Nu, femeie.
        - Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig şi dimineaţa cade brumă. Vino în casă, măi creştine.
        - Suflarea oilor e caldă şi clopotele berbecilor m-or deştepta înainte de-a cărunţi bruma pe deasupra turmelor.
        - Atunci să dorm şi eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă, şi-l apucă de mâneca cămeşii.
        - Nu, femeie…
        - Ba zău aşa, bărbate, că ce-avem, şapte guri, nimica toată. Zău aşa… să fie cu soţ… că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche?
        El nu vru. Femeia intră tristă pe uşă, bombănind: "Dar nu mă las, Doamne fereşte, pân’ n-or fi cu soţ… mai bine paisprezece decât şapte!"
        Omul cu noroc se duse după casă, îşi puse mâna sub cap, închise ochii şi începu a se gândi cum să scape de ăl din sân. Tot gândindu-se, şopti:
        - Am să sap o groapă adâncă, adâncă. Şi din întuneric auzi:
        - Adânc… adânc…
        - Tu eşti, muiere? întrebă omul speriat. În cireadă unele vaci mişcară clopotele: ting-tang-tâng.
        - E clopotul vacilor.
        Închise ochii.
        - Şi după ce-oi săpa o groapă adâncă, adâncă, am s-o arunc în fund, în fund, ş-am să pun tot pământul peste ea, peste ea…
        Din întuneric se auzi:
        - Peste ea, peste ea…
        - Tu eşti, femeie? întrebă omul sărind în sus. Nimeni nu-i răspunse. Din turma neagră se auzi: bea, beaaa.
        - E behăitul oilor… Omul cu noroc luă cazmaua, sapa şi lopata şi se duse după coşar. Măsură ce măsură, apoi începu să sape. Toată noaptea săpă şi aruncă pământul. Pân’ la genunchi, pân’ la brâu, pân’ la umăr. Până a doua zi de dimineaţă, când veni muierea după el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea năduşeala din el ca dintr-un burete stors şi izbea mereu pământul umed, ce se desfăcea felii mari şi lucioase.
        - Ce faci, omule? întrebă femeia mirată.
        - Sap groapă Dracului, răspunse el fără să ridice ochii.
        - Toată noaptea n-ai dormit…
        - Toată noaptea n-am dormit…
        - Nu te culci?
        - Nu mi-e somn…
        - Nu-mbuci ceva?
        - Nu mi-e foame…
        - Un pahar de vin?
        - Nu mi-e sete…
        - Dar ce faci, mă omule?
        - Sap groapă Dracului, răspunse el necăjit, şi înfipse cazmaua atât de înverşunat, încât intră în pământ c-o palmă peste limba de fier.
        Femeia plecă închinându-se.
        - Să te ferească Dumnezeu de prea mult noroc! Şi omul, încet-încet, se ducea în pământ. Pe seară, femeia se plecă pe groapă şi strigă:
        - Hei, omule, nu vrei nimic?
        - Să baţi un ţăruş unde ai tu călcâiul drept, de ţăruş să legi o frânghie, frânghia s-o dai în groapă şi mâine până-n zori să frigi un berbec şi să iei o botă cu vin, c-am să mănânc tot berbecul şi să beau tot vinul dintr-o sorbitură.
        Glasul lui ieşea ca dintr-un puţ adânc. Femeia bătu un ţăruş, legă de ţăruş o funie, dădu cu piciorul funia în groapă, apoi plecă să îngrijească de vin şi de berbec.
        Se înnoptă şi nu se mai auzi nimic pe nicăieri. O umbră ieşi din groapă. Câinii începură a urla. Omul cu noroc se lăsă pe brânci şi privi în fundul gropii. Adânc, întuneric. Trase funia. Vârî mâna în sân. Aruncă punga şi ascultă… banii sunară.
        Omul începu s-arunce pământ. Din fund se auzi strigând:
        - Mai încet, ce-ai cu norocul tău? Omul, speriat, aruncă mereu. Din fund s-auzi râzând:
        - Ha, ha, să nu cazi şi tu! Omul căzu pe spate, se sculă repede şi aruncă, aruncă, până nu se mai auzi nimic. La revărsatul zorilor umpluse groapa. Omul plecă urechea pe mormântul adânc şi auzi întunecat un plâns şi un râs năbuşit, ca de pe altă lume. Atunci se repezi vesel în casă.
        - Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul şi bota cu vin.
        - Sa mănânci, să bei şi să dormi, bărbate, dar să ştii că şapte guri e nimica toată, eu vreau cu soţ, mai bine paisprezece decât şapte!
        El luă un picior de berbec, îl aduse la gură, dar se opri. Se pipăi. Punga-n sân! Încremeni cu berbecul la gură.
        - Nu mănânci, măi omule?! zise femeia dându-i ghes.
        - Nu mi-e foame!
        - Nu bei?
        - Nu mi-e sete!
        - Culcă-te niţel.
        - Nu mi-e somn!
        - Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinându-se.
        - De unde ştii? întrebă omul scos din fire. Şi se sculă de la masă şi plecă ca o vijelie pe uşă afară.
        După ce se descurcă din turmele, cirezile şi hergheliile sale, se gândi, apucând spre biserică: "În foc nu, în groapă nu, am s-o azvârl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul". Dar cum puse mâna pe uşa bisericii, se opri tremurând. Cine îl înhăţase de păr şi-l trăgea înapoi? Se uită în toate părţile… Nimeni!
        - Cine m-o fi oprind, strigă omul, ăl din pungă, sau ăl din biserică?
        Se întoarse şi apucă câmpii, neştiind încotro s-apuce. Şi-i era foame, şi-i era sete, şi-i era somn, şi se tot ducea prigonit de norocul din sân.
        Hei, departe, întâlni în mijlocul drumului un cerşetor.
        - Moşule, zise omul, ia uită-te la mine. Moşul îşi ridică sprâncenele cu mâinile şi se uită lung. Omul cu noroc scoase punga din sân. Şi aruncă un bănuţ de aur la răsărit şi altul la apus. Într-o clipă, de la răsărit veni o oaie albă ca zăpada, iar de la apus, o oaie neagră ca tăciunele.
        - Vrei tu, moşule, să-ţi dau ţie punga asta?
        - Cum de nu, taică, cum de nu?! Moşul luă punga. Vărsă bănuţii de aur în mână şi aruncă un pumn la răsărit şi altul la apus. La răsărit şi la apus se încolăci două fulgere ca doi balauri, şi cu fulgerele pieriră şi oaia albă, şi oaia neagră.
        Cerşetorul, speriat, se închină şi zise, lăsându-şi sprâncenele pe ochi:
        - Piei, demone, bătu-te-ar crucea!
        - Moşule, strigă omul cu noroc, la tine e punga?
        - Nu, ducă-s-ar în pustii!
        - E la mine-n sân, răspunse omul, şi începu să fugă.
        Tălpile-i crăpaseră de fugă, când dete de o apă repede. Deznădăjduit, îşi făcu vânt şi se aruncă cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stânjen mai la vale, apa îl aruncă în sus. Şi pluti ca o băşică umflată.
        - Nici să mă înec n-am parte!
        Rupt de osteneală, sângerat de drum, înfricoşat de noroc, se întoarse la cârciuma din satul lui. Cum intră pe uşă, bărbaţii îşi scoaseră căciulile, femeile se ploconiră şi un bătrân îi zise:
        - Cu sănătate şi noroc!
        - Cu sănătate da, dar norocul… ducă-se dracului! răspunse omul, şi ceru o oca de vin.
        Cum puse gura pe oală, o sorbi până-n fund, fără a se uita la ceilalţi, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru încă o oca şi o bău şi pe-aia pe nerăsuflate.
        - Dă la oameni să bea, să bea cât or vrea.
        - Noroc! zise o femeie bătrână.
        - Muiere, ducă-se dracului norocul! strigă el, privind-o cu nişte ochi roşii că parc-ar fi picurat sânge din ei.
        Şi bău, şi bău, şi bău. Abia îl mai ţineau picioarele. Trânti căciula, aruncă zăbunul, scoase punga din sân, îi lărgi gura ş-o puse pe tarabă. Bănuţii de aur sclipeau parc-ar fi fost vii.
        - Iacă, zise el râzând cu hohote, s-o bem toată… Un flăcău se apropie de pungă.
        - Uf! ce frumos clipesc, parcă sunt ochi de fată mare!
        - Aş! mormăi o bătrână cocoşată, banii sunt ochii dracului.
        - De unde ştii? întrebă repede omul cu noroc, scăpând oala cu vin de la gură. Să-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie şi babei, că baba-i calul dracului!
        - De unde ştii? zise baba, şi din buzele ei negre scoase, ca o gheară de pisică, un dinte ascuţit.
        Şi bău, şi bău, şi începu să cânte, să dea chiote, să joace, până odată se opri şi privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul.
        - Măi oameni buni, zise el, aducând mâna la brâu, ştiţi voi una? Să te ferească Dumnezeu de noroc!
        - Aş! ce vorbă! răspunseră toţi odată.
        - Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să mă înec nu pot, că plutesc ca o băşică!
        - Ei, aş!
        - Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să-mi tai beregata nu pot, că nu intră cuţitul!
        - Ei, aş!
        - Să vedem! zise baba cocoşată, desfăcând o gură pân’ la urechi. Omul trase cuţitul din brâu şi se izbi în beregată. Cuţitul intră ca într-o cârpă, de colo până dincolo. Sângele gâlgâi şi omul căzu, lung şi greu, ca un buştean.
        Toţi înmărmuriră. Uşa prăvăliei se deschise şi se închise fără să fi ieşit nimeni. Afară s-auzi un râs ascuţit: "Hi, hi, hi!". Apoi, un glas:
        - Unde e punga? Toţi îngălbeniră şi începură a se închina, şoptindu-şi speriaţi:
        - Cine-a fi râs?
        - Unde-a fi punga?
        - Era aci şi ne pieri din ochi…
        - Dar baba unde e?
        - Care babă?
        - A cu un dinte în gură şi cu cocoaşă în spinare?
        - Eu am văzut-o – zise un flăcău, şi-i clănţăneau dinţii de frică – a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare!
        Un bătrân trase cuţitul din gâtul omului.
        - E rece ca gheaţa.
        - A scăpat de noroc.
        - Şi cui rămân toate bogăţiile lui?
        - Altora.
        - Ce, nu ştiţi, zise un moş cu barba până-n brâu, nu ştiţi că nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îţi vine ţie ca să folosească altora…
        Ş-a plâns muierea pe bărbatul său. Dar cu atâtea turme, şi cirezi, şi herghelii curând s-a mângâiat. Şi nu s-a lăsat până n-a ajuns de la şapte la paisprezece, că decât fără soţ… mai bine paisprezece decât şapte…