Cu ce rămâi, de Traian Dorz

Cu ce rămâi din toate
Spre câte-n lume-alergi
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi?

Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit?

Cu ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe
Ci tremurau săraci?

Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns
Când o să vină focul!
Cu scrâşnete şi plâns?

Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi?

Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol
Când toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol?

Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci
Când tot ce-ai azi pieri-va
Cu ce rămâi atunci?

Trenul vieții-Traian Dorz

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.

Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;

Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,

și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerabdare înainte tot privim,

să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,

noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.

Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...

Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;

ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?

Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,

sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...