joi, 31 octombrie 2013
Moment cinegetic-Vladimir Streinu
Am scos din panoplie o veche carabină
Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;
Voi împăia o piele în pod sau de perete
Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină
Totala-ngălbenire ce va să se arate,
Adusă-n blăni de șuie sălbătăciuni roșcate.
Dar n-apucai oțele a tinde prin frunzișe
Că fulgeră o fugă sub corni - cărămizie;
Pe dâmburi și muscele, de unde nu se știe,
Norod de vulpi aprinse, când drept și când piezișe,
Gonea - și ca tutunul, va trebui sa spui că
O ginte mai măruntă din jder sau nevăstuică
Tălăzuia o mare de curgeri argiloasă.
Cuprins în îmbulzeala făpturilor de iască,
Privii cum seara urma le vrea să tăinuiască;
Și-atunci, din anotimpul prea galben de pucioasă,
Tragându-mi la-ndemână o pungă de cu alice,
Ochii buimac în toamnă întunecimi complice,
Și-am slobozit din pușcă pe ceruri arzător
Un Orion și șapte-opt Cloști cu puii lor.
Umbra plopilor-Ion Horea
Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...
Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...
De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând...
Dă-mi gura ta, şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...
Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...
miercuri, 30 octombrie 2013
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! -Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapșane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nocturnă - Panait Cerna
La casele cu brazi în poartă
Zăvoru-i tras, ograda moartă.
O candelă-ntr-un colţ clipeşte,
Sporind singurătatea grea...
De-acum şi candela-aţipeşte –
Adormi şi tu, nădejdea mea!
Pe plaiuri, sus, un bucium moare
Şi focurile-s tot mai rare.
Departe-n văi adânci, prin pietre,
Izvorul glăsuieşte-abia ...
Dorm toti in jurul stinsei vetre –
Adormi şi tu, iubirea mea!
În bură de lumina dulce
Coboară luna sa se culce.
Tăcerea aripa-şi desface,
Ţinând pământul tot sub ea...
Pământ şi ceruri dorm în pace –
Adormi şi tu durerea mea!
Never forget/Jolly
Frunze-Mircea Ivănescu
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acum mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.
marți, 29 octombrie 2013
luni, 28 octombrie 2013
Perplexitate-Octavian Paler
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: „Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: „speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: „Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
Toamna- Serghei Esenin
Colo prin maracinișul dintre râpi și ulmul ciung,
Toamna, iapa roaibă, paște, scărpinîndu-și coama, lung.
Lânga malurile apei, pe tapșanul gol si ud,
Azi potcoavele-i albastre zăngănind încet s-aud.
Vântul-schivnic, furișându-și recea vraiște de fum,
Macină frunzișul galben de pe coșcovitul drum
și sărută blând pe creanga măceșiului spinos
Rănile roșcate ale nevăzutului Hristos.
duminică, 27 octombrie 2013
Somnul-Eusebiu Camilar
Demult cocorii nopţii prin cer s-aud vâslind...
Să ne lăsăm în voia luntraşului, zâmbind...
E mai umbros pământul şi-i cerul mai umbros.
Îndată vom pătrunde pe-un luviu mătăsos,
Şi timpu-n vremea asta tăcut la prag va sta.
Hai, umple-i tu ulciorul cu vin, cu mâna ta –
Şi-o să se mire timpul cum tot răsar, uşor,
Luceferii de seară din vinul din ulcior...
Iar noi în vremea asta va fi să coborâm
Pe-un fluviu de mătase, spre celălat tărâm;
Umbros va fi pământul, şi cerul mai umbros...
Pluti-vom mai departe pe fluviul mătăsos –
Iar timpul tot ulciorul să-l bea, şi mai profund,
Pân' vor rămâne numai luceferii pe fund.
O, gândul meu de seară...Tudor Vianu
O, gândul meu de seară aducător de pace,
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline,
Cum mi te-aşterni pe rană când zbuciumarea tace
Împrăştiind odihnă şi farmece senine.
Cum îmi strecori în suflet lumina lunei pline!
În noi sunt suferinţe şi doruri seculare:
La raza ta de aur se liniştesc deodată,
Ca urşii albi pe-ntinsul câmpiilor polare
Când pe cuprinsul bolţii luceafărul se-arată.
O, gândul meu de seară, eşti piatra peste care
Zidesc cu noi speranţe cetăţi ce nu s-or stinge,
Adânca ta tăcere e-un câmp de germinare
În care va renaşte dorinţa de-a învinge.
.jpg)
sâmbătă, 26 octombrie 2013
Rabindranath Tagore/Versuri
Un pumn de ţărână putu să-mi ascundă semnul tău,
când nu-i cunoşteam înţelesul.
Acum, fiind mai înţelept, îl citesc în toate cele
ce-l tăinuiseră mai înainte.
El e zugrăvit pe frunzele florilor;
în stropi îl aruncă valuri din spuma lor;
dealuri îl poartă sus pe vârfuri.
Întorsesem faţa mea de la tine,
de aceea citii întoarse semnele
şi nu pricepui înţelesul lor.
.jpg)
Secret garden-Adagio
Despre căsnicie
"Căsnicia e singurul tip de închisoare pe viaţă a cărei sentinţă poate fi suspendată pentru purtare rea."-Oscar Wilde
"Muzica din alaiul de nuntă îmi aduce totdeauna aminte de muzica ce însoțește soldații care pleacă la luptă"-Heinrich Heine
Sfatul meu este să te căsătoreşti. Dacă vei avea o nevastă bună, vei fi fericit; dacă nu, deveni filozof.
Socrate
vineri, 25 octombrie 2013
Tata-Tadeusz Rozewicz
Trece prin inima mea
bătrânul meu tată
În viaţă n-a făcut economii n-a strâns
bob cu bob
nu şi-a cumpărat casă
nici ceas de aur
nu prea curgea apă la moara lui
A trăit ca o pasăre
cântând
de la o zi la alta dar
spuneţi-mi poate oare
trăi altfel un mărunt funcţionar
vreme de mai mulţi ani
Trece prin inima mea
bătrânul tată
cu pălăria veche
fluierând
un cântec vesel
şi crede cu sfinţenie
că va urca la cer.
Plouă/ George Topârceanu
Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, - plouă.
În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, - plouă, nu se-ncurcă!
Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, - te udă.
Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel - a ploaie.
Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...
joi, 24 octombrie 2013
Cântec de chef-Tudor Mușatescu
Mai adu-mi vin. Singurătatea-mi îneacă gâtul ca un praf.
Şi să-mi aduci pe cel mai oacheş ţigan, de colo, din taraf,
Să beau cu el şi-apoi să-mi cânte.
Să-mi cânte mult, cu ochii-nchişi
Romanţe de pe vremea-n care fecioare anemice, blânde,
Plângeau iubiri aeriene sub floarea albilor caişi.
Ce negru eşti, ţigane, şi ce vioară veche...
Să nu-mi cânţi după note, să-mi cânţi după ureche
Şi să te-nalţi pe vârfuri cu fiecare notă
Şi ochii-nchişi tot timpul. Am bani străvechi, de aur...
Şi-s vesel, măi ţigane, căci semeni a balaur
Cu labele în ghete şi coada-n redingotă.
Tu ai iubit vreodată? de ce-ai iubit ţigane?
Avea ochi albi şi umezi ca miezul de castane
Şi buze ca măceaşa şi sânii tari ca piatra?
Şofran avea pe pielea întinsă pe obraji
Şi bani de fier cu toartă, în salbe, pe grumaji
Şi-n sânge focul aprig cu care creşte şatra?
Te-ai îmbătat ţigane, dacă începi să plângi,
Îţi tremură vioara căci simte cum o strângi
Şi-arcuşul ţi se-ndoaie, în mână, că-l frămânţi
De ce-ai iubit, ţigane? De ce nu vrei să mori?
Eu nu plâng. Bea ca mine şi spânzură-te-n zori...
Dar nu. Tu ai vioara şi tot mai poţi să cânţi.
.jpg)
Balada crinilor care şi-au scris frumos-Emil Brumaru
Trăia într-un oraş din miazăzi
Un crin înzăpezit în datorii
Care primea, scrise pe pluş cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazănoapte;
Oh, pentru cruda lor corespondenţă
Aveau cea mai naivă diligenţă!
Ei îşi tăiau cu zimţii de la timbre
Miresmele-ntre dânşii să le schimbe,
Poştaşi înflăcăraţi puneau ştampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,
Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însuşi directorul caleştilor!!
Dar crinul ce trăia în miazăzi,
Fiind înzăpezit în datorii,
Îi răspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns mărar.
Apoi tăcu de tot. O rouă grea
Strivi parfumul amândurora.
Şi astfel cei doi crini nu şi-au mai scris,
Poştaşii au murit, poşta s-a-nchis,
Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi poştalion...
Mi-e dor de tine, mamă-Grigore Vieru
Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.
Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!
Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!
Vânt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.
Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.
O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
miercuri, 23 octombrie 2013
Ai grijă de tine-Florin Chilian
Diogene din Sinope,"cetățean al lumii"
Încă din timpul vieţii, Diogene devine, ca nici un alt filozof antic, personaj de legendă; potrivit tradiţiei,Alexandru cel Mare ar fi rostit: “Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene”.
Diogene din Sinope, tânăr, a făcut o boacănă financiară: a falsificat bani dimpreună cu taică-su,Hicesias. Hicesias a intrat la închisoare, flăcăul a fost exilat (sau a fugit, nu se ştie exact) la Atena.
Diogene, care se considera “cetăţean al lumii”, rămas la un moment dat fără casă, îşi improvizează o locuinţă într-un butoi. Purta iarna ca şi vara aceeaşi haină, cerşea ca să mănânce, îşi făcea nevoile în public şi-i batjocorea neîncetat pe orăşeni pentru modul de a trăi. Vieţuind, după propria-i spusă, asemenea unui câine (Kyon), doctrina sa a primit în secolul IV numele de cinism.
Pocinoagele cinicului făceau, totuşi, parte dintr-o demonstraţie cu scop filosofic precis: să demaşte şi ridiculizeze viciile omeneşti, primele pe lista neagră fiind preţiozitatea, ipocrizia şi îngâmfarea. Fără milă sau concesii, consecvent, Diogene practica angajamentul de a grăi adevărul, de “a o spune pe şleau.”
“E-un mare filosof. E-un sfânt al filosofiei,” ziceau unii.
“E-un mare ticălos, un dereglat mintal, un nenorocit şi-un psihopat,” ziceau alţii.
“Nu-i vorba că mi-am ieşit din minţi,” zicea el. “Doar că mintea mea e altfel decât a voastră.”
1. Întâlnirea cu Alexandru cel Mare
“Eu sunt Alexandru, marele rege.”
“Şi eu sunt Diogene, câinele.”
“Diogene, cere-mi orice vrei tu!”
“Bine: dă-te la o parte, că-mi iei soarele.”
2. Încontrările cu Platon
Platon ţinând un discurs emite următoarea definiţie: “Omul este un biped fără pene.” Diogene merge de jumuleşte un pui, revine, îl arată audienţei: “Iată omul lui Platon!” În consecinţă, definiţia a fost completată cu: “care are unghii late!”
Platon are invitaţi acasă. Se discută filosofie. Diogene se înfiinţează şi el, tropăind ostentativ pe covoarele gazdei, după ce se mânjise pe picioare într-o băltoacă noroioasă.
“Iată, calc pe trufia lui Platon!”
“Da, Diogene – cu un alt fel de trufie…”
3. Unora care îi reamintesc că ai lui din Sinope l-au condamnat la exil: “Da. Şi eu i-am condamnat să rămână în Sinope!”
4. Diogene bântuie ziua-n amiaza mare prin piaţă cu o lampă aprinsă în mână.
“Ce faci?” îl întreabă lumea.
“Caut un om.”
5. Diogene stă cu palma întinsă în faţa unei statui.
“De ce cerşeşti de la o statuie?”
“Ca să mă obişnuiesc cu refuzurile.”
6. Unuia care îi cere să-l accepte ca discipol:
“Bine. Ţine peştele ăsta şi hai după mine.” Ofuscat, omul aruncă peştele şi pleacă. Când se reîntâlnesc mai târziu, Diogene râde şi zice: “Un biet peşte ne-a-mpuţit prietenia.”
7. Unuia care ţinea un discurs despre fenomene astrologice:
“Şi cât ai făcut pe drum, la întoarcerea din ceruri?”
8. Unuia care i-a tras un pumn în cap:
“Pe Hercules! Cum de-am uitat să-mi pun coiful înainte să ies pe stradă?”
9. Un tânăr ţine un discurs savant. Audienţa e captivată. Diogene se bagă în faţă, scoate un peşte şi-ncepe să mănânce. Toţi ochii se-aţintesc asupra lui.
“Vă mulţumesc pentru atenţie,” zice, “dar vă rog nu-l ignoraţi pe domnul orator.”
10. Unuia care îl întreabă de ce e aurul galben:
“De frică: toţi hoţii vor să pună mâna pe el!…”
11. Unuia care îl întreabă de ce oamenii dau pomană cerşetorilor, dar nu şi filosofilor:
“Păi pentru că se tem să n-ajungă şi ei, într-o zi, ologi sau orbi; dar nu se tem c-ar ajunge vreodată filosofi.”
12. Diogene se uită cum băiatul unei prostituate aruncă cu pietre în mulţime. Zice:
“Vezi să nu dai în taică-tău!”
13. Unul îl ameninţă, ridicând măciuca la el:
“Ai grijă!”
Diogene îi arde una cu bastonul, după care zice:
“Ai grijă!”
14. Pe când vorbea într-o zi, despre lucruri serioase fără ca nimeni să ia aminte, se apucă să ciripească şi cum toţi făcură roată în jurul lui, el îi mustră că veneau cu toată graba să asculte fleacuri, dar cu încetineală şi neglijenţă când era o temă serioasă.
15. Un om foarte rău din fire scrisese pe uşa sa cuvintele: „Celor răi intrarea-i oprită”. „Dar atunci – îl întrebă Diogene – cum va intra stăpânul casei ?”
16. La întrebarea unuia care-i timpul nimerit pentru a lua masa, răspunse: „Pentru bogat când vrea, pentru sărac când poate”.
17. Odată, văzând pe preoţii paznici ai templului ducând pe un servitor care furase o cupă din tezaur, el spuse: „Hoţii cei mari duc pe hoţul mic”.
marți, 22 octombrie 2013
Doamna Chiajna-Fiica lui Petru Rareş, mamă a doi musulmani şi o cadână.
Statuia Doamnei Chiajna
Se poate spune, fara a se gresi, ca Doamna Chiajna a fost un veritabil pur sânge domnesc. Nepoata de domn (a lui Stefan cel Mare), nascuta din os domnesc (tata i-a fost Petru Rares), ea si-a unit viata în fata altarului cu a unui domn (Voda Mircea Ciobanu) si a fost mama de domn (a lui Petru Voda cel Tânar). A avut sapte copii, trei baieti si patru fete - Petru, Anca, Alexandra, Marina, Dobra, Mircea si Radu -, pentru care nu s-a dat în laturi de la nimic atunci când a fost vorba sa-i "capatuiasca" într-un fel sau altul.
Se mărită cu Mircea Ciobanul
Asadar, cum spune cronica, doamna Chiajna s-a nascut din Petru Rares si prima lui sotie, Maria, în Polonia, în 1525, pe când viitorul domn al Moldovei se afla în pribegie. Doamna Elena, desi mama vitrega, a crescut-o ca pe copiii ei, dându-i o educatie aleasa. Domnita Chiajna a crescut frumos, cu toate peripetiile domniei tatalui ei, devenind o tânara ambitioasa, energica, cu o personalitate puternica mostenita, desigur, de la ilustrii ei înaintasi. În 1546, la douazeci si unu de ani împliniti, se marita cu Mircea Ciobanul, domnitorul Tarii Românesti (1545-1554 si 1558-1559), fiul natural al lui Radu Voda cel Mare, domn al Tarii Românesti între anii 1495-1508, ramas în istorie si prin faptul ca l-a adus în tara pe Macarie, care a tiparit Liturghierul, Evanghelierul si Octoihul.
Prima femeie care se pune în fruntea oastei
Sfârsindu-si viata de tânar, prin moarte buna se zice, Voda Mircea Ciobanul o lasa pe doamna Chiajna vaduva, singura, cu sapte copii de neam domnesc în grija. "De aici încolo, si-o fi spus fata lui Petru Rares, totul cade pe capul meu!" Si s-a pus pe treaba. Cu toate ca abia trecuse de zece ani, îl instala pe tronul tarii, sub tutela ei, pe primul nascut dintre copii, Petru, caruia i s-a zis, din cauza nevârstiniciei, Voda Petru cel Tânar.
Boierii, razvratiti pe timpul domniei lui Mircea Ciobanul, aciuati la nord de Carpati, socotesc ca le-a venit vremea, strâng luptatori si pornesc spre Bucuresti pentru schimbarea necoptului domnitor. Chiajna nu sta cu mâinile în sân. "Se pune în fruntea oastei domnesti - spune cronica vremii -, fiind singurul exemplu din trecutul nostru al unei femei conducând o oaste în razboi". Este învinsa la Românesti, dar îsi ia revansa în batalia de la Serpanesti. Totusi, în cele din urma, doamna Chiajna este nevoita sa ia drumul Stambulului cu întreaga ei familie.
Nevârstnicul Petru este pus pe tron
Dar nu se astâmpara nici de aceasta data. Pe lânga faptul ca pune la bataie 210.000 de galbeni, intra în legatura pe cai numai de ea stiute, cu doua dintre cele mai frumoase cadâne din haremul sultanului, evreica Nurbani si venetianca Safigi. Stimulate si dumnealor "cu niscai galbiori, în noptile fermecate ale Bosforului, ele sopteau la urechea batrânului Suleiman ca Petru, fiul Chiajnei, este un copil destept si mama sa o femeie destoinica.
Convins si prin farmecele cadânelor si prin argumentul banilor, sultanul o trimite pe Chiajna si pe fiul ei la Bucuresti, cu firman de domnie".
"Aceasta domnie a lui Petru tine sapte ani - spune iarasi cronica -, timp în care copilul abia se facea flacaiandu, domnind numai cu numele într-o tara în care Chiajna era acum necontestata stapâna". Grijulie fata de viitorul copiilor, îsi începe "campania de capatuire a acestora".
Primul pe lista este însusi domnitorul tarii. Desi Petru voda cel Tânar nu avea decât saisprezece ani, maica-sa îsi pune în gând sa-l însoare cu o domnita frumoasa, Elena, fiica a unui anume capitan Nicolae Cherepovici, consilier apropiat al voievodului Ardealului. Se duc tratative intense, cu peripetii si compromisuri si de o parte si de alta, si, în cele din urma, nunta - bogata si fastuoasa - are loc la Sibiu, în august 1563.
Nunta fara mire
Numai ca a fost o nunta mai aparte. Fara mire. Fiind, cum se stie, mai mult copil decât barbat, acesta a fost lasat la Bucuresti sa se joace, în continuare, de-a hotii si vardistii sau de-a v-ati ascunselea. A fost reprezentat, la Isaia dantuieste, alaturi de tânara mireasa, de un procurator. La vremea aceea se putea si asa ceva.
S-a întâmplat însa un lucru cel putin ciudat. Numai dupa cinci luni de la nunta, în ianuarie 1564, proaspata doamna Elena a lui Petru voda cel Tânar o nascu pe Tudorita, o fetita dolofana, de aproape patru kilograme. Nu se stie precis cum a reactionat tânarul însuratel. Se cunoaste însa, cu certitudine, atitudinea soacrei mari. Ar fi fost de acord cu orice pentru fericirea si binele odraslei sale. Dar sa admita ca un copil sanatos se poate naste la doar cinci luni... Asta nu! si-a zis hotarâta Chiajna. În consecinta, si-a încarcat nora într-un radvan, cu zestre cu tot, dar si cu progenitura facuta cu cine stie cine, si a trimis-o înapoi la Sibiu, la maica-sa si la taica-su, sa se spele pe cap cu ea cum or sti. "Scandal, scandal - si-au zis contemporanii - dar, cu Chiajna nu e de glumit". Astfel, Petru voda cel Tânar, fiul, ramâne neînsurat.
Dar mama, doamna Chiajna, nu se descurajeaza. Îsi canalizeaza eforturile spre "capatuirea fetelor. Si nu era usor, ca erau multe - nu mai putin de patru - iar înlauntrul tarii partide stralucitoare nu prea se aflau".
Le lua pe rând, cu rabdare, în ordinea venirii pe lume a domnitelor. O da, mai întâi, pe Anca dupa banul Neagoie, un boier tânar, bogat si loial domniei. Scapa apoi si de domnita Ruxandra, maritând-o mai mult sau mai putin din dragoste, cu camarasul Gheorghe Hrisoverghi, dregator credincios si de nadejde.
Încearca s-o marite pe Dobra cu Despot Voda
Cu Dobra, fata frumoasa si ambitioasa ca maica-sa, Chiajna are planuri mari. Vrea s-o faca doamna a Moldovei. Pe tronul tarii surorii se afla, atunci, Despot Voda (1561-1563), un grec cu numele de Ioan Iacob Eraclid, colaborator, pretindea el, din neamul despotilor sârbi. A ajuns domn al Moldovei cu sprijin polonez si habsburgic. Vrând pesemne sa-si legitimeze oarecum domnia, printr-o casatorie adecvata, Despot Voda accepta bucuros propunerea venita dinspre Bucuresti. Se grabeste chiar sa-i trimita în petit, în iulie 1562, pe boierii Motoc si Avram, încarcati cu daruri scumpe, pentru a cere mâna domnitei Dobra.
Doamna Chiajna îi primeste pe oaspeti cu bratele deschise. Era în joc nu numai fericirea Dobrei, râvnita de orice mama când îsi marita odorul. Mai presus de asta se situa ambitia de a o face pe una dintre fiicele sale prima doamna a Moldovei. La fata de cortina, cum se spune, au loc mese bogate si chefuri duse pâna noaptea târziu. În culise însa se duc tratative peste tratative, cu Chiajna în rol de negociator principal. Se mai da dintr-o parte, se mai da si din cealalta, se mai si lasa, ca la orice tocmeala ce se respecta. La sfârsit, târgul este batut în cuie, cererea în casatorie fiind "primita cu draga inima si împartasita cu bucurie de domnita". Oaspetii nu plecara din Bucuresti cu mâna goala. Pe lânga vestea buna, cum ca pirostriile pot fi puse pe capetele celor în cauza cât mai curând posibil, doamna Chaijna îi trimite viitorului ginere domnesc, în dar, un frumos si scump inel cu briliante si un portret al miresei. Al carei chip era, fireste, mult mai frumos în natur decât pe pânza.
Tradarea lui Despot anuleaza nunta
Despot Voda este în al noulea cer. Fixeaza nunta pentru 15 august si trimite crainici "în cele patru zari", pentru a pofti la marele ospat nu numai capetele încoronate din tarile vecine, ci si pe simandicosii suverani din Europa occidentala.
Din pacate, atât pentru ambitioasa Chiajna si nerabdatoarea ei fiica în ale maritisului, cât si pentru nestatornicul Despot Voda, tot esafodajul matrimonial se darâma. Mai întâi nunta a fost amânata, ca apoi logodna sa se strice definitiv.
Cauza? Se zice ca doamna Chiajna a aflat, prin antenele sale, ca domnitorul moldovean pusese gând rau Munteniei, intentionînd sa i-o dea fratelui sau adoptiv, un anume Dumitru. Ceea ce Chiajna nu ar fi acceptat nici moarta. De altfel, numai dupa un an de zile, Despot Voda este ucis de boierii necredinciosi si pe tronul Moldovei se urca, pentru a doua oara, celebrul Alexandru Lapusneanu. Asadar, Dobra ramâne nemaritata.
Doamna Chiajna îsi continua însa misia, luând-o în colimator pe Marina, cea de-a patra si ultima fiica. De asta data "îsi îndrepta privirile spre acel Bizant, de unde ne mai venira în vremi odrasle domnesti pe scaunele tarilor noastre".
Nunta Marinei cu un Cantacuzin batrân
Ticlui o misiva secreta catre patriarhul Constantinopolului, pe care îl cunostea bine, rugându-l sa-i gaseasca un ginere de neam ales si cu stare pentru tânara ei domnita. Nedându-se în laturi de la postura de petitor de ocazie, Patriarhul Iosif - Paleologul - se pune pe treaba, cercetând în dreapta si în stânga. Tinând s-o ajute cât mai cu folos pe vechea lui prietena din Tara Româneasca, sfânta fata bisericeasca îi raspunse în scurta vreme ca "cea mai stralucita partida pentru domnita valaha ar fi boierul Ion Cantacuzino, colaborator, în timp, din neamul împaratilor Bizantului".
Doamna Chiajna jubila. Vaza de care se bucura familia Cantacuzinilor printre crestinii Bosforului, atât prin stralucirea numelui de vita imperiala, cât si prin influenta asupra societatii turcesti, nu era de ici de colo.
Astfel, "dupa ce, de mai multe ori, alergara stafetele de la Bucuresti la Anchial - resedinta Cantacuzinilor -, casatoria fu hotarâta si mirele, cu alai mare si daruri scumpe, porni la drum sa-si ia mireasa".Pe malul Dâmbovitei, lovitura de teatru. Vazându-si logodnicul, domnita Marina ramase ca trasnita. Viitorul ei sot avea cincizeci de ani batuti pe muchie "si era, asa gândea copila, urât cum numai pe dracul si-l închipuia". Se înfatisa maica-si si îi spuse printre sughituri: "Nu! Nu! Nu! Mai bine moarta decât femeia lui Ion, oricât de odrasla de împarat ar fi!".
Analizând chestiunea la rece, doamna Chaijna îsi dadu seama ca se afla într-o mare încurcatura. Sa strice nunta, asa, nitam-nisam, ar fi pus într-o situatie neplacuta întregul neam al Cantacuzinilor, întorcându-l împotriva sa. "Dupa o matura chibzuinta - spune cronicarul zâmbind -, iata ce nascoci mintea ei ascutita.
Rapirea Marinei de catre oamenii Chiajnei
Sfatui pe Marina sa se lase maritata si în schimb îi fagadui ca va împiedica consumarea acestei casatorii". Nunta se desfasura în largul ei, dupa tipicul vremii, fara vreun incident anume. Apoi, cu zestrea încarcata în harabale trase de cai puternici, sotii Cantacuzino luara drumul Stambulului. Lovitura a fost data în toiul noptii, dincolo de Dunare, lânga Rusciuc, unde proaspetii însuratei întinsesera tabara pentru odihna de dupa o zi de mars fortat. Oamenii Chiajnei, instruiti anume pentru misiunea pusa la cale, "intrara în cortul mirelui, rapira fata si zestrea si, trecând din nou Dunarea, se întoarsera la Bucuresti, spre rusinea si supararea sotului înselat. Dibacii curteni avura grija nu numai sa înapoieze Chiajnei pe Marina cu întreaga ei zestre, dar sa mai si aduca cu ei o parte din bogatele daruri ale mirelui". Cât despre fata, nu numai ca s-a bucurat ca a scapat atât de usor de "mosneag", dar nu a ramas nici nemaritata. Cu perseverenta ei înascuta, doamna Chiajna trase sforile în continuare, batând fierul cât e cald, cum ne spune vorba aia din batrâni, si "o cununa pe fata, dupa foarte scurta vreme, dupa un baiat pe gusturile domnitei, tânar, frumos si de neam tot atât de stralucit ca al Cantacuzinilor". Era vorba de Stamate Paleologul, nepotul patriarhului Iosif, al Constantinopolului.
Exilul în Alep
Au urmat câtiva ani buni în care Chiajna a domnit în liniste pe tronul Tarii Românesti, împreuna cu fiul sau, Petru Voda cel Tânar. Pâna în primavara lui 1568. Când, ca urmare a lucrarilor Cantacuzinilor, drept razbunare pentru rusinea patita cu uite nunta nu e nunta, "capugiul sultanului sosi la curtea din Bucuresti cu firmanul de mazilire. Petru cel Tânar, vaduv, doamna Chiajna cu întreaga ei casa - cei trei copii mai tineri, Dobra ramasa nemaritata, Mircea si Radu, doi nevârstnici - fura ridicati pe data din odaile lor si pornira fara împotrivire pe drumul exilului". Pedeapsa turcilor a fost aspra, întreaga familie domneasca fiind surghiunita tocmai în Asia Mica, într-o localitate - Alep - din nordul Siriei. Departe de tara si lipsita de mijloacele necesare unui trai cât de cât decent, "exilul a dus-o pe Chiajna la saracie si saracia la cersetorie". Marturie stau însemnarile unui calator din occidentul Europei care, trecând prin Alep, în 1570, ar fi vazut-o pe doamna Chiajna "facând comert ambulant cu maruntisuri pe strazile orasului".
Ca sa scape de saracie, îsi turceste doi fii
Dar povestea nu se termina aici - spune cronica. În vinele cersetoarei Chiajna curgea doar sângele lui Petru Rares si al lui Stefan cel Mare. Chinuita si zbuciumata, mândra doamna de altadata întelege ca exilul acesta nesfârsit avea o anumita cauza, si ca nu ea era cauza aceea, ci fiii ei, care, "cât or trai, le stau dusmanilor în cale ca o vesnica amenintare". Cu alte cuvinte, Chiajna si-a dat seama ca nu avea cum sa scape de necazuri atâta timp cât fiii ei, Mircea si Radu, ramâneau pretendenti potentiali la tronul Tarii Românesti.
Ce sa fac? Se întreba ea. La un moment dat i se sugera, din sferele înalte ale Portii, ca trebuie sa aleaga. Ori îsi îndupleca fiii sa se turceasca, aderând la mahomedanism - în acest caz nemaiputând râvni la scaunul tarii -, ori îi lasa sa le putrezeasca oasele în închisoare pe viata. De unde se vede ca doamna Chiajna era despartita de cei doi feciori, care zaceau în beciurile închisorilor turcesti. Alegere grea.
În cele din urma, balanta înclina spre compromisul suprem. Mircea si Radu trecura, de voie de nevoie, la islamism, îsi pusera turbanele pe cap si îsi luara nume noi: Ahmet si, respectiv, Iusuf, pentru a trai în liniste în umbra coranului.
O marita pe Dobra cu fiul Sultanului
Mai ramasese Dobra. Domnita era înca tânara, putin peste douazeci de ani, frumoasa foc si, mai ales, ambitioasa ca maica-sa. Cu toate acestea, drumul spre un eventual mariaj care s-o aduca pe tronul uneia dintre tarile românesti, alaturi de un domn pamântean, era închis definitiv. Cu doi frati turciti nu putea spera la asa ceva. Într-un moment de incertitudine, se îndragosti de ea un anume domn de Grandchamp, ambasador al Frantei la Poarta, care o ceru pe fata în casatorie de câteva ori.
A fost refuzat, cu delicatete, de fiecare data. "E prea departe Franta!" îsi motiva retinerea, pe fata, doamna Chiajna. Prin dos afisa însa o cu totul alta versiune: "Nu vreau sa-mi vad fata o biata ambasadorita". Si mai era ceva. Francezul nu era atât de bogat încât s-o multumeasca pe Chiajna. Cautarile au continuat. Si nu au fost zadarnice. Prin nu se stie ce mijloace, doamna Chiajna a reusit sa-si duca fiica pâna prin preajma tânarului Murad, fiul sultanului si mostenitor al tronului, care se afla, pe atunci, sandgeac de Magnesia în Asia Mica. Lovitura de gratie a dat-o frumusetea Dobrei. Îndragostit lulea de românca, turcul o ceru în casatorie, nunta avu loc dupa regulile religiei musulmanului si fata Chiajnei intra în numerosul harem al lui Murad. Care, numai dupa câtiva ani, în 1574, dupa moartea tatalui sau, ajunge sultan al Turciei. Cu Dobra numarându-se printre cadânele lui preferate.
Si moare de moarte buna
Ce s-a mai întâmplat cu doamna Chiajna? Mama a doi musulmani, mutefuriagi ai sultanului, si a unei cadâne, cu regim special în haremul seraiului, avea acum usile deschise pretutindeni. Cel putin asa rezulta dintr-o scrisoare a ambasadorului Venetiei la Poarta, Gabriel Carazza, din februarie 1580, care îi comunica dogelui ca "Dorind doamna Chiajna sa vada pe sultana Valide (mama lui Murad), aceasta îi trimite careta ei, cu un chihaia si mai multi eunuci ca s-o aduca la harem".
A murit de moarte buna în 1588, la vârsta de saizeci si trei de ani, fiind înmormântata, se pare, în rit musulman. "Caci exclus nu este - spune cronicarul - ca fata lui Petru Rares sa se fi lepadat pâna si de legea ei stramoseasca, pentru a putea fi, îmbratisând islamul, mai aproape de copiii ei, pe care, e vadit ca i-a iubit mai mult decât pe oricine pe lume
CITEȘTE....ALTFEL!
Daca "descâlciţi"mesajul, aflaţi la urmă, in ce condiţie se afla mintea d-vs.
Nu este o glumă, este un test.
Prima combinaţie de cifre, litere şi din nou cifre (adica 4C357) se citeşte "acest"...
Pentru restul textului, vă călăuzeste mintea d-vs.!
Succes, e distractiv şi interesant...
Nu este o glumă, este un test.
Prima combinaţie de cifre, litere şi din nou cifre (adica 4C357) se citeşte "acest"...
Pentru restul textului, vă călăuzeste mintea d-vs.!
Succes, e distractiv şi interesant...
4C357 M354J D3M0N57R34Z4 C4 M1N73A
N0457R4 E573 C4P4B1L4 D3 4B57R4C71Z4R1
3X7R40RD1N4R3!
4B50LU7 1MPR3510N4N73! L4 1NC3PU7 A
FO57 M41 GR3U, D4R 4CUM, L4 4L D01L34
R4ND, M1N73A 74 1NC3P3 54 C17345C4
4U70M4T, F4R4 54 M41 G4ND345C4. P071
54 73 M4NDR3571! NU 7071 04M3N11 P07
C171 73X7UL 4574.
N0457R4 E573 C4P4B1L4 D3 4B57R4C71Z4R1
3X7R40RD1N4R3!
4B50LU7 1MPR3510N4N73! L4 1NC3PU7 A
FO57 M41 GR3U, D4R 4CUM, L4 4L D01L34
R4ND, M1N73A 74 1NC3P3 54 C17345C4
4U70M4T, F4R4 54 M41 G4ND345C4. P071
54 73 M4NDR3571! NU 7071 04M3N11 P07
C171 73X7UL 4574.
Daca ati citit mesajul, inseamna ca cei 98% neuroni care stau in asteptare in creierul
vostru au avut o tresarire de mandrie.
luni, 21 octombrie 2013
Sunt tânăr ,Doamnă/Mircea Dinescu
Sunt tânar, Doamna, vinul ma stie pe de rost
si ochiul sclav îmi cara fecioarele prin sânge,
cum as putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreste si doar uitarea plânge.
Sunt tânar, Doamna, lucruri am asezat destul
ca sa pricep caderea din somn spre echilibru,
dar bulgari de lumina dac-as mânca, satul
nu m-as încape în pielea mea de tigru.
Sunt tânar, Doamna, tânar cu spatele frumos
si vreau drept hrana lapte din sfârcuri de cometa,
sa-mi creasca ceru-n suflet si stelele în os
si sa dezmint zapada pierdut în pirueta.
Sunt tânar, Doamna, înca aripile ma tin
chiar de ating pamântul pe-aproape cu genunchii,
aceasta putrezire ma-mbata ca un vin
caci simt curgând prin dânsa bunicile si unchii.
Sunt tânar, Doamna, tânar, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-si ascute gheara
desi arcasii cetii spre mine îsi reped
sagetile vestirii, sunt tânar. Buna seara!
Transfigurare-Tudor Arghezi
Cu toate că i-am spus că nu vreau,
Mi-a dat noapte-n somn să beau
Întuneric, și am băut urna întreagă.
Ce-o să fie, o să se aleagă.
Puteam să știu că-n zeama ei suavă
Albastră alburie, era otravă ?
M-am îmbătat ? Am murit ?
Lăsați-mă să dorm... M-am copilărit.
Pe pământ idioții au arme/Adrian Păunescu
Pe pământ idioţii au arme
Ei cu ele pot face orice.
Pe pământ bunul simţ dacă doarme
În zadar întreba-veţi de ce
Pe pământ idioţii au arme.
Cel mai greu se procură o pâine
Cel mai lesne iţi iei revolver.
Şi John Lennon murind ca un câine
Ne mai cântă un cântec din cer
Cel mai greu se procură o pâine.
Dintr-un Beatles rămâne-o chitară
Pieptul lui, portativ împuşcat,
Generaţia noastră omoară
Şi ce clopote mamei îi bat
Dintr-un Beatles rămâne-o chitară.
Tot prostia câştigă în toate
Topul vieţii falsifică tot
Moartea lui e vândută în rate
În reviste ce râd idiot
Tot prostia câştigă în toate.
Frate Lennon, rentabilă moarte
Tu pe gâde-l chemai dinadins
Dacă-n lume au fost şapte arte
Jumătate dintr-una s-a stins
Frate Lennon, rentabilă moarte.
Contra lumii de sârme ghimpate,
Contra marilor regi de nimic
Şi a forţei ce-n lanţuri ne zbate
O chitară-mpuşcată ridic
Contra lumii de sârme ghimpate.
Idioţii drapati sunt în arme
Ne vânează mereu mai atent
Daca lumea-i credulă şi doarme
Vom ajunge pe mâini de sergent
Idioţii drapaţi sunt în arme.
O soluţie totuşi mai caut
Când pe rănile marelui John
Vântul cântă bolnav, ca un flaut
Revanşard şi uimit, monoton
O soluţie totuşi mai caut.
.jpg)
Nebunul-Eduard Zalle
Mă plânge astăzi un nebun
Cu faţă lungă, ca de cal
Şi-mi râde ţeava unui tun
Zvârlind ghiulele de metal.
Aud cum plouă nesfârşit
De sus, din cerul ce s-a rupt,
O ploaie ca de plumb topit,
Semn că potopul a-nceput.
Tot număr pietrele pe drum
Din doi în doi, din zece-n zece
Şi-mi plânge iarăşi un nebun
Cu lacrimă de piatră rece.
Şi îmi rânjeşte tunul greu
Zvârlindu-şi bombele la mal,
Mă plânge astăzi şi mereu
Nebunul meu cu cap de cal.
Noapte de noapte încă plouă,
Potopul creşte ne-ncetat
Şi pietre mi-au rămas doar două
Din toate câte-am numărat.
Mă plânge astăzi şi mereu
Nebunul meu cel mai iubit
Şi mă desfide tunul greu,
Şi-aud cum plouă infinit.
duminică, 20 octombrie 2013
Despărțire/Radu Stanca
Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră
Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.
O umbră o să stee mereu între noi doi
(Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme
Pe pieptul unei moarte) şi veşnic între noi
Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.
Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,
Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.
Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi
Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.
Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări
Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,
Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,
Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)