Se afișează postările cu eticheta Octavian Paler. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Octavian Paler. Afișați toate postările

vineri, 9 ianuarie 2015

Decalog-Octavian Paler

1. Să aștepți oricât.
2. Să aștepți orice.
3. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
4. Să nu numeri zilele.
5. Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6. Repetă că nu exista pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
7. Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
8. Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
9. Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10. Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.


Aceeaşi Vîrstă-Octavian Paler

Am exact vîrsta la care Don Quijote şi-a început aventurile, 
am aceeaşi vîrstă şi iubesc lumea la fel, 
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic, 
voi porni singur la drum.
Am aceeaşi vîrstă şi aceeaşi nevoie să cred, 
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate-mi va lipsi Rosinanta, 
dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
Şi poate morile sale de vînt, 
dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.
Am aceeaşi vîrstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă
Şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vînt
nu-mi mai lipseşte nimic.
Ba da, eu m-am născut după Descartes. 




vineri, 2 ianuarie 2015

Definiţia nedezrădăcinării-Octavian Paler

Şi picăturile de sânge ştiu ce înseamnă acasă.
Altfel s-ar rătăci prin corp
şi-ar uita să se întoarcă la inimă.

Definiţia zăpezii-Octavian Paler



A îngheţat lumina în somn şi cade mirată pe străzi, visând că răsare la poli.


Definiţia mea- Octavian Paler

Tata mi-a dat ochii
şi nucii de-acasă în ei.
Mama mi-a dat tăcerea
Şi fântâna de-acasă în ea.
Munţii mi-au dat genunchii.
Genunchii de piatră.
Să nu pot îngenunchia,
Să merg drept,
cât voi merge prin lume.

joi, 18 decembrie 2014

Jocul-Octavian Paler

Mai am o scoică și câteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
și-un țărm unde să stau pe nisip
și cum să mă conving că am fost pe un asemenea țărm
urmând fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică și câteva pietre
și un nume ciudat
pe care nu-l înțelege nimeni
și speranța mea de-a ajunge
să nu-l mai înțeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aștept pedeapsa lângă tribunele goale,
dar eu am văzut arzând la amiază un nor
și-am auzit cântecul care îngenunchea caii sălbateci,
îți spun, țărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul și-am ascultat cântecul
și înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.

sâmbătă, 23 august 2014

Singurătate-Octavian Paler


Voi care vă întoarceți acasă
și după ce-ați închis ușa
spuneți “bună seara”
voi nu știți ce-nseamnă
să intri pe o ușă tăcând.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Definiţia strigătului – Octavian Paler


Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.

vineri, 18 iulie 2014

Definiţia liniilor paralele- Octavian Paler


Tu mergi lângă întrebările mele,
eu merg lângă liniştea ta.
Tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgul părului tău.



vineri, 13 iunie 2014

vineri, 25 aprilie 2014

Moartea cuvintelor de Octavian Paler

Un chip de nisip
şi mîini de nisipi
şi limba în gură mi-e tot de nisip
nu mai pot să spun nimic în apărarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
şi cineva care întoarce clepsidra.
Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecători de nisip
mă judecă
şi mă condamnă la moarte
pe un eşafod de nisip.

luni, 24 martie 2014

MEMORIE, de Octavian Paler

O pasăre cu o singură aripă
și cu aripa transformată în lanţ,
o pasăre cu o aripă rămasă să spere
și alta pe care o târăşte în zbor,
o pasăre-mi trece noaptea prin somn
și dimineaţa o găsesc răstignită
în acelaşi loc unde seara
am lăsat-o
lovindu-şi lanţul cu aripa.

vineri, 21 martie 2014

ELEGIE, de Octavian Paler

Mai bine să umplem cu flori

toate craterele vulcanilor,

să uităm morții neîngropați

și vântul să caute singur

ce mai e de găsit prin cenușă,

mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,

să nu regretăm nimic și să cultivăm trandafiri,

mai bine să fixăm sărbătorile

în zile fără memorie,

mai bine să ducem ucigașilor crini

și să-i declarăm inocenți,

mai bine să convingem fantomele

să ne lase în pace,

să ne ducem departe de rănile lor

și cât mai discret,

să nu deranjăm cu tristețile noastre pe nimeni,

înainte de a spune că toate acestea-s firești.

marți, 11 martie 2014

Da- Octavian Paler

Strigăt
Da, nu e întotdeauna o înţelepciune să spui
că muzele tac între arme.
Cuvintele mele sunt aici şi le strâng
ca pe o lance.
Mamă, iartă-mă, nu puteam altfel.
Ştiu, tu ai tăcut toată viaţa
şi ar fi trebuit şi eu să fac, poate, la fel,
dar trebuia odată ca din tăcerea noastră
să ţâşnească un strigăt
şi, iată-l, îmi umple gura de speranţă şi lacrimi
şi de o tristeţe însorită
ce-mi aparţine, nu mai ştiu,
mie sau mormântului meu. Dar
aceasta aproape nu mai are
nicio importanţă

Zodia Racului-Octavian Paler

Rac
Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pîna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

vineri, 7 februarie 2014

PARADOXUL ZILELOR NOASTRE- Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:
clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp;
avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte,
mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată;
mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme,
mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.
Bem prea mult, fumăm prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea puţin,
Conducem prea repede,
Ne enervăm prea tare,
Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi,
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi
ne rugăm prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să
ne facem o viaţă,
Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.
Am ajuns până la lună şi înapoi, dar avem probleme
când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă
cu un vecin.
Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu şi mai bune.
Am curăţat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine.
Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm.
Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai
multe informaţii, să producă mai multe copii ca
niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai
puţin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei
încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine;
profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar
mai multe divorţuri,
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosinţă,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice
stare, de la bucurie, la linişte şi la moarte.
Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această
scrisoare şi în care
poţi decide
fie să împărtăşeşti acest punct de vedere,
fie să ştergi aceste rânduri.
Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te
venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va
pleca de lângă tine.
Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de
lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe
care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.
Aminteşte-ţi să spui “TE IUBESC” partenerului şi
persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o
spui din inimă.
O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să
preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea
persoană nu va mai fi lângă tine.
Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi
timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

marți, 14 ianuarie 2014

Focul - Octavian Paler




Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mâinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
când vulturii coboară în noi
şi ne temem.


Definiția ușilor închise -Octavian Paler

E o rană în scândura uşii

 unde am bătut şi n-a răspuns nimeni.

Deschideţi uşa cu grijă,

să nu loviţi rana cu cheia.
























joi, 12 decembrie 2013

Cei care am fost la Troia-Octavian Paler

I
Această dragoste,

această lumină care nu mă cruţă

care mă obligă să-mi aduc totul aminte

şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

cerul ca un obraz de copil.

Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.

Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,

am crezut tot ce ni s-a spus,

marea fierbea ca sîngele nostru

şi cînd tăceau valurile

nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe

atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.

Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina

era un fel de amintire ciudată

şi printre păsări albe care zburau

între noi şi greşelile noastre

şi nu ne mai separa de zei decît moartea.

De ce trebuia să fiu vinovat

cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?

Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,

cînd eram stînjeniţi amîndoi

şi nu mai ştiam ce să spunem,

dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,

iar păsările albe care zburau

pe mare între umbrele noastre şi zei

îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,

aceştia suntem şi nu alţii,

noi care-am fost împreună

şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli

încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?

De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?

De ce trebuiau toate acestea, de ce?

Da, trebuiau.

Trebuiau, poate.

Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi

pentru a învăţa să iubim.

Trebuia să greşim

pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii

şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună

că ştiu totul despre iubire şi ţărm.

Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi

ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni

n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că

nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi

cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că

nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii

luminîndu-ne mîinile

în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.

Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.

De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra

decît iubind şi mai mult ţărmul

pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?

Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?

Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.

Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor

cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există

şi există şi ţărmul,

există în zori plaja goală

şi există urmele care ne fac vinovaţi,

există corăbiile care ne-au dus la Troia

şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,

există amintirile

şi există pescăruşii ţipînd,

există nisipul de care mă lipeam gol la amiază

şi există locul gol de lîngă mine,

exsită toate, numai tinereţea s-a dus

în acest prea lung asediu al Troiei,

în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.

O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările

şi cînd ne-am întors ne-am dat seama

cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.

De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.

Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri

numai că eram mai bătrîni

şi ne venea greu să surîdem.

Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.

Şi iubim altfle, mai trist.

În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,

iubim…

V

Suntem obosiţi

şi nu ne mai separă de zei decît moartea.

Am văzut cum se goleşte clepsidra

şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,

nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,

altfel mormintele ar cuceri toată lumea.

Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.

Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine

lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.

Această dragoste,

această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.

care ne obligă să ne-aducem totul aminte…