MURIM...CA MÂINE, de Magda Isanoș

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai stee

voioși, în vreme ce vom putrezi.




Atâta soare, Doamne, - atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri și de ploi,

cu păr din care șiruie răcoare...




Și iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot așa o să se plece,

mirată, peste apa care trece-

noi singuri n-o să fim a doua oară.




Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate




și celălalt - și-mi pare nențeles

și trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori și nu zâmbim,

noi, care-așa de repede murim.

Înţelepciune-Magda Isanos

Înţelepciune

Înţelepciune este să respiri
uşor, şi după lacrimi să zâmbeşti,
petalele ce cad din trandafiri
şi nu s-aud când mor, să le iubeşti.

Priveşte pomii drepţi din bătătură -
ei cată totdeauna către cer,
şi-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai puţină ură.

Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate 'naintea spicelor să cazi,
stăpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.

Vis vegetal-Magda Isanos

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc

lângă fereastra ta, te-aş auzi

şi-n voie te-aş privi întreaga zi.

M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,

ca să te bucuri. Păsările cele

mai mândre-ar face ciub pe creanga mea,

şi nopţile mi-ar da cercei de stele,

pe care, ca pe frunze şi le-aş da.

Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori

m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut

când părul de pe frunte ţi-a căzut,

când buzele, cu buze moi de flori.

Spre toamnă ma-ş juca, zvârlindu-ţi mere

şi foi de aur roşu prin odaie,

cu-a ramurilor tânără putere

ţi-aş apăra obloanele de ploaie.

Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară

de primăvară, când va fi şi lună,

va trece prin grădină-o zână bună,

făcându-mă femeie să fiu iară.

Atuncea sprijinindu-mi de pervaz

genunchiul ud de frunze şi pământ,

cu părul încă doldora de vânt,

cu rouă şi cu lună pe obraz,

eu ţi-aş sări în casă, şi senină

(uitând de-atâta vreme să vorbesc),

cu câte-un cuib în fiecare mână

întinsă, aş începe să zâmbesc.

Nu ştiu cum s-a făcut/Magda Isanos

Nu ştiu cum s-a făcut.

Tinereţea s-a dus, a trecut.

Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat 

Nu mai e mândru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunătoare,

vara mea cu grâu şi cicoare?

N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte. 

Toate erau mai frumoase-nainte.

Lumina egală

nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.

Toate fructele spre care-am râvnit 

s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.

Pământu-i mic şi zările-au scăzut.

Nu se petrec minuni şi nu cad stele, 

ca-n nopţile copilăriei mele.

Magda Isanos - Doamne, n-ajung pân'la tine?

Doamne, n-ajung pân'la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum eşti tu atotştiutor,
să fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcuş pentru copiii îngheţaţi,
câte puţin din lumina celor bogaţi,
câte puţin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripaţi se ţin.
Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucata verde de pământ şi câte-un pom
al tuturor speranţelor pământeşti,
şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniştit,
că te-am băut fără să ştim...
N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,
ci ai fi mers împreună cu noi
şi te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă
să ne-ajuţi la plug şi la coasă.
În loc să pleci pe celălalt tarâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm
şi seara, obosit şi far' de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii şi pisici,
într-un colţ de vatră luminat.
Doamne, de ce ţi-au crescut aripi
şi-ai zburat ?