Salcia salvatoare

Multe legende circulă despre frumoasele pisici. Epopeea naţională a Finlandei povesteşte despre o vrăjitoare care intră în casa unei familii şi îi ia pe toţi într-o sanie trasă de o pisică uriaşă cu ajutorul unei vrăji şi îi duce la marginea ţinutului Pohjola, despre care se vorbea că aparţinea nopţii şi spiritelor rele. O superstiţie potrivit căreia cine nu iubeşte pisicile nu se va căsători sau dacă nu, când va muri, va fi dus la cimitir pe ploaie circula în Olanda. Poate cea mai emoţionantă dintre legende vine din Polonia. Deoarece stăpânul a aruncat puii unei pisici în râu, aceasta şi-a exprimat disperarea printr-un mieunat sfâşietor. Văzând durerea pisicii care-şi privea puii zbătându-se în ghearele morţii, salciile şi-au întins ramurile în apă, pentru ca pisoii să poată ieşi pe mal. De atunci, în fiecare primăvară, salciile nu înfloresc, dar, în amintirea acelei întâmplări, acestea se umplu de inflorescenţe acoperite de un puf moale, ce seamănă cu blăniţa pisoilor. Din acest motiv, li se mai spune şi „mâţişori”.

Povestea zilelor săptămânii

În folclorul românesc zilele au şi ele sufletul lor, sunt aşa, ca nişte făpturi, iar înainte vreme umblau pe pământ, de aceea avem zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat. Se povesteşte că „Luni” e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îţi arată drumul pe care trebuie să mergi. „Marţi” e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani. „Miercuri” e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, iar „Joi” e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Neculai. „Vineri” e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe „astă lume”. Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

Avem noroc că vine „Duminica”, zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că „Duminica” e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.