Cântec de dragoste-Rainer Maria Rilke

Cum sǎ-mi împiedic sufletul

sǎ nu-l ajungǎ cutremurat pe-al tǎu?

Cum sǎ-l înalţ deasupra ta

spre alte lucruri, altundeva?

O, cum, cum l-aş aduna

lângǎ ceva pierdut în întuneric,

într-un ungher tǎcut, strǎin, nefremǎtând,

ce nu se-ndepǎrteazǎ

când adâncurile-ţi lunecǎ departe, unduind.

Ci tot ce ne-nfioarǎ, pe tine şi pe mine,

ne împreunǎ totuşi aşa cum un arcuş

din douǎ strune doar un sunet scoate.

Pe ce vioarǎ suntem înstrunaţi?

Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,

cântec cum altul nu-i?

Toamna-Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.

Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd.