Și dă-mi acel sărut( Sonetul CCX )-Vasile Voiculescu

Mă-mbii doar cu o cupă de dragoste? Eu cer

Să urc iubirea toată, cum urci o înălţime:

Sub orice pas să-i crească o nouă adâncime

Şi-ntinderea-i cât lumea s-o-ncercuim cu cer.

Îţi dau împărăţia cea făr’de vătămare

În care oşti şi arme sunt pururi de prisos…

Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,

Eu te răscumpăr morţii cu cântec şi visare!

Nu! Stelele şi sorii n-au nicio-ntâietate,

Sunt fructele luminii ce-a-sămânţat pustia…

Din ale noastre râvne-şi ia hrană veşnicia:

Noi cu o-mbrăţişare rodim eternitate…

Înalţă-ţi suflul, duhul… şi dă-mi acel sărut

Care-a-nceput pe gura celui făr’de-nceput.

Drum crucial- Ion Minulescu

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu -

Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,

Iar El urca surâzător spre ea!…

Şi ne-am oprit la jumătatea scării

Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării

Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei -

Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu -

El cobora solemn din conştiinţa mea,

Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

Forţa cuvântului- Nikolai Alexandrovici Dobroliubov

Moralistul elocvent

Deplângea pe neavuţi,

Sincer şi inteligent,

Te-nvăţa cum să-i ajuţi.

El vorbea de-al vieţii scop,

De umana demnitate,

Arunca dojeni potop,

Peste-odrasle-mbelşugate...

Cuvântarea-i curgătoare,

Minunata pledoarie

Şi întreaga adunare

O sorbea cu lăcomie:

Pentru-a sălii mulţumire,

Doi calici sunt puşi pe goană:

Cu glas tare,-n tânguire,

Sub fereastră cer pomană...

Armata română (Drum bun...!; toba bate...!)

Gura păcătosului adevăr grăiește

Postare de Mihai Turcu.

Voi fi cândva zãpadă -Eugen Frunză

Voi fi cândva zãpadă

în cel mai alb tãrâm,

voi fi zãpadã albã

pe-o creangã de salcâm.

Atunci, în zi de iarnã,

presimt cã ai sã treci,

cu pasul în descântec,

pe albele poteci.

Se vor pleca salcâmii,

și voi cãdea frumos

ca o risipã albã

în pãrul tãu,prinos.

Râzând ai sã te scuturi

de albul duh cernut,

și n-ai sã știi cã-n tainã

eu tãlpile-ți sãrut. 

O,mamă...-Mihai Eminescu

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi,

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;

Simți-o-voi o dată umbrind mormântul meu...

Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Bocet de adult I - Emil Brumaru

Poate c-ar fi trebuit, 

De cât sunt de amărât,

Să-mi dau drumu-n infinit 

C-un flutur legat de gât.

Vai de păpădia mea 

Ce-n abis se scutura

Suflată de oameni răi, 

Reparată hăi!

Cântec naiv-Emil Brumaru

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci

După-amiază, când e-atât de bine,

Şi în sufrageriile adânci

Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?

M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui

Rochia moale şi, rămasă goală,

Ne-am bate cu lichioruri amărui

De chimion şi mentă glacială.

Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte

Cine suntem, aproape de mătasă,

Îngenunchind pe paturile sfinte,

Am da cu sufletele noastre foc la casă!

Bine şi rău -Tudor Arghezi

Între nădejde tristă şi-ndoială,

Te-am căutat prin bolta siderală.

Te-am căutat pe unde şi neunde

Îţi bănuiam făptura că se-ascunde.

Te căutam în tainica ta lipsă

Prin Testamente şi Apocalipsă.

Să fi rămas un loc nemaiumblat

Pe unde nu te-am căutat?

Când socoteam că te-am găsit,

Se şi-nălţa în dreptul tău un zid.

Simţindu-te zvâcnind în rădăcini

Te mai simţeam în spice şi-n tulpini.

Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte,

Şi peste vieţi şi peste moarte.

Tu rămâneai mereu departe.

Auzul tău nu vrea s-audă

Cântec de nai, de cobză şi-alăută?

Într-o-nserare, în sfârşit,

Mi se păruse că te-aş fi zărit

În mantia de aur a unui asfinţit,

Prinzându-ţi-o, târâtă prin ţărână.

Mi-a şi rămas un ciucure în mână

Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag

Un bun de furtişag.

Dă-mi voie, negăsită arătare,

Să-ţi pui acum o veche întrebare:

Că ai făcut atâtea frumuseţi blajine,

Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,

Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare,

Timpuri şi valuri călătoare

Şi oamenii în sărbătoare;

Bărbaţi viteji, domniţe la harpă şi la furcă.

Mutând pe strune mâna, fuiorul când se-ncurcă.

Dar, mare-aprinzătorule de stele,

Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele?

Fătălăul -Tudor Arghezi

Cu vreo cîteva tuleie,

Mă, tu semeni a femeie.

La sprinceană

Fetișcană,

Subsuoară

De fecioară.

Ai picioare

Domnișoare,

Coapsa lată

Adîncată,

Ca-n zuvelci;

Urechile, ca doi melci;

Doi zulufi cu doi cîrcei;

Două boabe de cercei

Dezlipite, de muiere.

Și - al dracului ! - a miere

Și a tiparoase

Hoitul tău miroase.

Ți-este mîna

Ca zmîntîna,

Degetele ți-s -

Parcă ți le-a scris -

Gemene

Să semene;

Degetele: ca viermușii,

Pielea: pielea corcodușii.

Solz de sticlă-n unghie.

Ochiul tău înjunghie,

Gura ta subt firișoare-i

Pafta cu mărgăritare.

Buzei tale apă dă

Fîntîna și leapădă.

Fata, de cum te-o vedea,

Ca din vînt rămîne grea,

Căci pleoapa de ți-o ridici

O ciupești cu trei furnici.

O fi fost măta vioară,

Trestie sau căprioară

Și-o fi prins în pîntec plod

De strigoi de voievod ?

Că din oamenii de rînd

Nu te-ai zămislit nicicînd.

Doar anapoda și spîrc,

Cine știe din ce zmîrc,

Morfolit de o copită

De făptură negrăită

Cu coarne de gheață,

Cu coama de ceață,

Cu uger de omăt -

Iese așa fel de făt.

Din atîta-mpărechiere și împreunare,

Tu ai ieșit tîlhar de drumul mare.

Na ! ține o țigare

Pe răzătoare-Tudor Arghezi

S-a tot întins  din luncă-n sat

Și-a mai lățit fîșia cu-o brazdă, la arat.

Moșia îi ajunge pînă la noi în casă.

Aproape n-are omul pe unde să mai iasă,

Și se făcu moșia de două ori mai mare,

Din suta de pogoane o sută de hectare.

Nu ne mai țin de-o ogradă nici cloștile cu pui,

Și ele pasc cu mieii azi pe moșia lui,

A hoțului bătrîn.

Ia oile, le-nchide, făcîndu-se stăpîn.

Pentru cîrlani și vite plătim atîta gloabă,

C-am cumpăra cu banii moșia, mai degrabă.

Moșneni, din vechi, pe țarini, pădure și imaș,

Ajunserăm și-n casa străbună chiriași.

Ne-am plîns la stăpînire,-n deșert, că cel mai tare

E cel umflat mai bine de pungi în buzunare.

Nu căuta dreptatea domnească, frățioare.

Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.

Poezie ecologică-Marin Sorescu

Omul, specie perfidă, 

Ce-mblînzeşte să ucidă, 

Ce domesticeşte fiare 

Spre-a le pune în frigare.

Surîzînd capcane-ntinde 

Şi pădurea o aprinde 

Seacă cerul, surîzînd, 

Numai moarte are-n gînd.

Pipăie în infinit

Cu buricu-i de cuţit, 

Unde în eter trimite,

Numai spre-a se compromite.

Început, sfîrşit de drum, 

Trece-nfăşurat în fum 

Prim al minţii, rob al gurii, 

Aberaţie-a naturii...

Ţipă pasăre şi pom: 

Doamne, scapă-ne de om!

Anunţ matrimonial-Sorin Olariu

Sunt tânără, frumoasă, cu două facultăţi,

Cu multă şcoala vieţii şi alte-abilităţi,

C-un corp ca de zeiţă sculptat de meşteri greci

Şi milioane-n bancă, în jur de douăzeci,

Mi-e părul blond ca spicul din lanul copt de grâu

Şi-mi curge-ncet, pe umeri, ca cel mai paşnic râu,

Obrajii-mi sunt doi gemeni, aprinşi ca nişte maci,

Mi-e mijlocul de viespe şi-s tare lungă-n craci,

Am vilă în Bucale, chiar în buric de târg

Şi-o firmă de succesuri, unde muncesc cu sârg,

Apar în almanahe, dar numai pe coperţi,

Şi bag în buzunare mulţime de experţi.,

Conduc un Jeep Cherokee, culoare roş-aprins,

Şi niciodată-n viaţă vreun tip nu m-a atins,

Că-s, vorba lui nea Mişu, fecioară între sfinţi,

Deşteaptă şi cuminte că nu prea strâng din dinţi,

Dar nu am pus anunţul c-aş vrea să mă mărit,

Nici vorbă nu-i de asta, că încă n-am tâmpit,

L-am pus aşa, de sanchi, să mă fălesc un pic,

Şi mai ales de-a naibii, că vreau să vă oftic!

Poveste- Marin Sorescu

Sufletul tău funcţionează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate.

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună.

Vom fi fericiţi pentru iarbă

Şi pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură

Şi vom ţine un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieşi în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitatea pentru flacără,

Nici lemne pentru fum.

Uşor nu e nici cântecul..-Lucian Blaga

Uşor nu e nici cântecul. 

Zi şi noapte - nimic nu-i uşor pe pământ.

 Căci roua e sudoarea privighetorilor 

ce s-au ostenit noaptea cântând.

Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz...Mihai Eminescu

Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz, 

Desigur că la noapte un tei am să visez. 

Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei, 

Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.

Înviere-Tudor Arghezi

De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.

Nu știam că ma voi vindeca de mine, cu tine.

Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung.

Nu știam. Mi-au zvâcnit umerii, mi-au crescut brațele: fusesem ciung.

Mi-am simțit coapsele, gleznele, spinarea, tari ca un luptător.

M-am vindecat și m-am născut, sărutându-ți talpa unui picior.

Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit

Între uragane, miazănoapte și răsărit.

Mâna-ți atârnă-n nisip și pietriș,

Linsă de valul curmeziș

Care vine-mblânzit să-ți pupe unghiile, inelele și-o brățară,

Și îți aduce daruri dintr-alta țară,

Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,

O poala de odăjdii argintii și fluturi.

Pentru leacurile din măceșii sânului tău

Am înfruntat mania lui Dumnezeu.

Vezi? Corabia din zare plutește lin, plecată pe sfert,

Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert.

Merge marea, merge cerul împovărat de stele.

Numai corabia și noi ne-am oprit intre ele.

COLINDĂTORII- George Coșbuc

 Cad fulgii mari, încet zburând 

Şi-n casă arde focul, 

Iar noi pe lângă mama stând, 

De mult uitarăm jocul. 

Demult şi patul ne-aşteptă, 

Dar cine să se culce 

Rugată, mama repeta 

Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos 

În ieslea cea săracă, 

Şi boul cum sufla milos, 

Căldură ca să-I facă, 

Drăguţ un miel cum I-au adus 

Păstorii de la stână 

Şi îngeri albi cântau pe sus, 

Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum, 

Frânturi dintr-o colindă, 

Şi vin mereu, s-opresc în drum, 

Se-aud acum în tindă - 

Noi stăm cu ochii pironiţi 

Şi fără de suflare: 

Sunt îngerii din cer veniţi, 

Cu Leroi, Domnul mare!

Ei cântă-nălţător şi rar 

Cântări de biruinţă, 

Apoi se întorc şi plâng amar 

De-a Iudei necredinţă, 

De spini, de-ostaşi, şi c-a murit… 

Dar s-a deschis mormântul 

Şi El acum e-n cer suit 

Şi judecă pământul.

Şi până nu tăceau la prag, 

Noi nu vorbeam niciunul - 

Sărac ne-a fost, dar cald şi drag 

În casă-ne Crăciunul. 

Şi în târziu ne biruia 

Pe vatra caldă somnul, 

Şi-n vis vedeam tot flori de măr 

Şi-n faşă, mic, pe Domnul.

INSCRIPŢIE PE PIATRA DE HOTAR -Geo Dumitrescu

"Cin' se ia cu mine bine,

îi dau haina de pe mine..."

                   (Cîntec popular)

Slav aş fi fost, de nu eram latin, 

latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac -

dar a ieşit aşa : să fiu român, 

şi eu cu soarta asta mă împac !

Mi-au dat şi alţii sînge şi cuvinte -

nisipuri galbene trecură-n zbor, 

purtate-n vîntul Asiei, fierbinte, 

să-ngraşe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră 

umane pulberi, umbre şi lumini, 

cu bine şi cu rău mă vremuiră -

pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin - a' mele-s toate, 

dator nu sînt : plătit-am cu prisos ! - 

că tot plătind uitucilor la rate, 

cuţitul mi-ajunsese pîn' la os !

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte -

priviţi-mă, si-o să vedeţi uşor

că nu-s asemeni nimănui în parte, 

deşi,-ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Sînt bucuros de oaspeţi si prieteni ; 

deschisă-i poarta, inima si ea ; 

binevenit vei fi sub mîndre cetini, 

în munţii mei, la caldă marea mea.

Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.

O mînă de-ajutor îmi dai ? Mulţam !

Dar nu cumva să-ţi bîiguie prin minte 

că asta-i ţara cailor de ham !

Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare ! -

un loc prielnic vă păstrez, amici; 

v-astept cu mintea plină, gîndu-n floare 

(că nu-i de lipsă fosforul pe-aici !...)

Întind spre toată zarea poduri bune : 

primesc şi dau întregului Pămînt; 

nu-i gînd viclean în mine să răsune, 

dar nici stăpîn nu caut: eu îmi sînt!

Învăţ, cîntînd sau nu, şi limbi străine, 

mi-or folosi - în mintea mea socot -

dar mă gîndesc de-asemeni că e bine 

să mă pricep întîi şi-ntîi să-not !...

Şi, iată, simt aşa cum scrie-n carte -

priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor 

că nu-s asemeni nimănui, în parte, 

deşi,-ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Că slav eram, de n-aş fi fost latin, 

latin aş fi, de nu mi-ar zice dac -

dar a ieşit aşa : să fiu român - 

şi vreau cu toată lumea să mă-mpac !

BALADĂ VESELĂ DESPRE CRÎŞMARI-François Villon

De suliţă, de lance aruncată,

de ghioagă şi de buzdugan strunjit,

de bardă, de săgeată ferecată,

de paloş, de baltag şi de cuţit,

de ţeapă şi de furcă otrăvită,

de iatagan, de cange, de custură

şi de bandiţi pîndind la cotitură

să fie daţi grămadă la pămînt,

străpunşi în inimi, sfîrtecaţi pe rînd,

tăiaţi la beregăţi să-i rupă chinul

şi-n fund de iad să stea cît mai curînd

crîşmarii care ne botează vinul !

De arc turcesc, de spadă-ncovoiată 

le fie-mpuns burtoiul ghiftuit ; 

de foc grecesc le ardă chica toată 

şi creierii le urle-n nesfîrşit ;

 în ştreang le-atîrne hoitul împuţit 

şi ciuma bată-i cu vătămătură ; 

ba m-aş ruga să fie traşi, cu ură,

în ţepi aprinse, să-i aud zbierînd ; 

beli-i-ar zece gîzi de vii, rînjînd 

şi în ulei încins să-şi uite cinul ; 

legaţi de patru cai să văd crăpînd 

crîşmarii care ne botează vinul !

Plesni-le-ar tunul căpăţîna boată, 

lovi-i-ar trăsnetul pe drum, cumplit 

şi-apoi o haită de dulăi, turbată, 

le rupă hălci din trupul hăcuit ; 

orbească-i fulgerul ca un cuţit, 

zăpezi şi grindeni bată-i pe căldură, 

uda-i-ar ploile fără măsură 

cînd umblă goi şi-n preajmă n-au veştmînt 

să piară de pumnal făr 'un cuvînt 

şi hoitul lor să-l vălurească Rhinul ; 

de optzeci de ciocane piară-n vînt 

crîşmarii care ne botează vinul !

ÎNCHINARE:

Stăpîne, blestema-i-ar Domnul sfînt 

să sugă, pînă or crăpa, veninul, 

că necinstiţi şi fărdelege sînt 

crîşmarii care ne botează vinul !

Azi la votare....

Azi la votare în Arezzo ,Toscana IT.Lume multă,nu ca pe 2  noiembrie.

O doamnă din fața mea:

-Primul român care a votat e din Noua Zeelandă.

Eu ,deh ,cunoscătoare :

Da,a votat Iohannis!

Ea:

_Da.... ăla care a vândut copii și vrea să ne ia Transilvania!

Liniște.........!

-Dar de unde știi,atâtea lucruri,măi dragă....doamnă?

-Am auzit la televizor"pe români".

-Ahaaaa!Dar azi te-ai uitat?

-Azi nu,n'am avut timp.

-Atunci nu o știi pe ultima...

-?!

Ponta a făcut- o pe maică-sa bucăți  și a ascuns-o în butoiul cu murături . 

-Nooo!A dat la televizor?

Am văzut eu la Radio Erevan!

Sic!

..........

Lume,lume-Adrian Păunescu

De la mine pân' la tine

Numai fluturi și albine, 

De la tine pân' la mine, 

Numai rău și nici un bine.

De la mine pân' la ea, 

Numai lanț și numai za, 

Unde-i ea și unde-s eu, 

Numai piese de muzeu.

De la noi până la lume, 

Numai fiare fără nume, 

De la lume pân' acasă, 

Numai vreme friguroasă.

De la mine pân' la ei, 

Numai lupte și scântei, 

Ei acolo, eu aici, 

Și-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine, 

Numai gușteri și ruine, 

Din neant la dumneavoastră, 

Numai gratii la fereastră.

De la noi până la noi, 

Numai ei, din doi în doi, 

Invers, de la noi la noi, 

Numai stare de război.

De la toate pân' la toate, 

Numai tu, singurătate, 

Numai tu și eu și plânsu-mi, 

De la eu până la însumi. 

Balada lui Ilie de la sculărie - Adrian Păunescu

  

Cică-ntr-o uzină dintr-un mic oraş

a venit un lider din străinătate,

gazdele cu dânsul se purtau gingaş,

ca să-i intre-n v oie, le făceau pe toate.

Vizitând străinul secţiile lor,

s-a oprit deodată şi cu bucurie

arătă spre-un simplu, vârstnic muncitor:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

Iar oficialii tare s-au mirat

de această faptă, totuşi, peste poate,

şi l-au pus pe listă neîntârziat

ca să plece grabnic în străinătate.

A ajuns la Roma c-un autobuz,

După ce un vameş, fir-ar el să fie,

Fără ezitare cică le-ar fi spus:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

Iar la Roma, papa însuşi i-a primit,

i-a tratat amabil c-un pahar cu apă

şi era şi dânsul foarte fâstâcit,

neştiind totuşi de unde s-o-nceapă.

Dar ca orice papă, a găsit un drum

Şi pe unul gureş, vocea lui mlădie,

l-antrebat c-un tandru scârţîit postum:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

Observând acestea, cei îndrituiţi

care mersul lumii zilnic îl veghează

s-au simţit datornici, lui Ilie, bliţ

să-i organizeze şi o mică pază.

Când erau la papa, Doamne, ce necaz,

unul dintre paznici leşină afară,

medicii de gardă îl făcură treaz

şi motivul bolii toţi îl căutară.

“Poţi cumva şi nouă tu să ne explici

cauza din care ai cazut în luptă ?”

“Domnilor v-aş spune: cum stăteam aici,

încordat în veghea asta ne-ntreruptă.

A trecut regina Angliei pe aci,

c-o suită mare şi cu protocoale,

m-am retras în umbră spre-a nu stingheri

şi-am simţit genunchii cum îmi pică moale.

Când am auzit-o cu cât interes

îşi întreabă Curtea că ar vrea să ştie

cine-i bâtrânelul purtător de fes

de lângă Ilie de la sculărie !”

Alean-George Bacovia

E-n zori, e frig de toamnă,

Şi cât cu ochii vezi

Se-ncolăceşte fumul

Şi-i pâclă prin livezi.

Răsună, trist, de glasuri,

Câmpiile pustii, -

Şi pocnet lung, şi chiot

S-aude-n deal la vii,

C-un zmeu copii aleargă,

Copil, ca ei, te vezi,

Şi plângi... şi-i frig de toamnă...

Şi-i pâclă prin livezi.

Scut şi armă-George Coşbuc

Domnul Sfânt să ne iubească,

Şi-al său duh ocrotitor

Plin de pace să plutească

Peste Ţara Românească

Şi-al românilor popor!

Noi, prin vremi ce ne-ncercară

Altă armă n-am avut

Numai dragostea de ţară

Ce strămoşii ne-o lăsară

Şi pe Sfântul Domn de scut.

Dar ne-a fost destul atâta!

Fruntea sus, voi, fraţi ai mei!

Astfel cerul hotărât-a

Să se-nalţe amărâta

Ţară, prin puterea ei!

Mai făţiş, mai fără veste,

Ne-aţi lovit, duşmani de voi!

Dar ce-a fost, a fost poveste!

Dragostea de ţară este

Şi mai-tare acum în noi.

Şi de cine ne-o fi teamă?

Mult a fost, să vă răbdăm,

Nebăgaţi de voi în seamă –

Astăzi ştiţi voi cum ne cheamă,

Dacă nu, să vă-nvăţăm!

Numai Domnul ne iubească

Şi-al său duh ocrotitor

Plin de pace să plutească

Peste Ţara Românească

Şi-al românilor popor!

Dorul-Lucian Blaga

"Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"

Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi

pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea - veşnicii."

Emigrant

„Şi vei vedea şi tu ce pîine-amară-i / (...) / Să urci şi să cobori pe-a altui’ scară” (Dante).

Tricolorul-Victor Eftimiu

Descopere-te-n faţa drapelului ce vine

Purtat de mâini voinice în sunet de fanfare…

În fiorul de mărire ce-şi taie drum prin tine

Vorbeşte vitejeasca, străvechea-mbărbătare –

Descopere-te-n faţa drapelului ce vine!

E ros de gloanţe steagul, dar soarele s-adună

Şi firele-i de aur s-aprind în foc şi ard,

Mătasa învechită acuma-i o cunună

Şi nu mai pare zdrenţe al patriei stindard,

Căci razele de soare pe fruntea lui s-adună…

Cu soarele în creştet porneşte Tricolorul

Şi goarnele răsună, şi inimile bat –

Cu ochii plini de lacrimi s-opreşte trecătorul:

Un frate scump el vede în orişice soldat,

Şi toţi sunt mari în clipa când trece Tricolorul!

Ce mari sunt toţi acuma! Drapelul zdrenţuit

E mult mai sfânt ca pânza bogată din altar:

Nu fumul de tămâie şi nu sfinţitul dar

Al cuminecăturii cu roşu l-au stropit,

Ci sângele atâtor Cristoşi ce s-au jerfit…

Un trup străpuns de gloanţe fu masa lui de-altar,

Şi soarele, şi ploaia, şi vântul l-au boltit –

Închină-te, când trece drapelul zdrenţuit!

Drapelu-i mărturia izbânzilor trecute,

Mândria cea de astăzi şi visul necurmat,

Şi-aşa cum trece-n soare măreţ, înflăcărat –

Semeaţă mărturie a gloriei trecute –

Cu ochii duşi la locuri pe unde-a fluturat,

Drapelul îşi visează fâşiile pierdute!…

Vară de noiembrie-Lucian Blaga

Iubito-mbogățește-ți cântărețul,

Mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,

Și ce mai vezi, văpaia și înghețul,

Dumbrava, cerbii, trestia și veacul.

Cum stăm în fața toamnei, muți,

Sporește-mi inima cu-o ardere, cu-n gând.

Solar e tâlcul ce tu știi oricând

Atâtor lucruri să-mprumuți.

O, lumea nu-i o amăgire,

Ne este un senin veșmânt.

Că ești cuvânt, că ești pământ,

Nu te dezbraci de ea nicicând.

O, lumea e albastră haină

În care ne cuprindem strânși în taină,

Ca vara sângelui să nu se piardă,

Ca vraja basmului mereu să ardă.

Nu-i nimeni-Adrian Erbiceanu

Pe malul unde dosnic zac,

Nu-i val să-ncumete a sparge

Tăcerea dominând catarge,

Semnul ascuns în zodiac.

Târât pe-o rână, şi bătut,

Un gând se năruie spre altul: 

Nisip mărunt tocând asfaltul

Adolescenţei ce-a trecut.

Îngemănate-n colier,

Istorii - ape ce înnoadă, 

Spasmotic, trepte de cascadă -

Pe trupuri se preling şi pier.

Pe malul veşnic mistuit,

De-arsura golului ce-l sapă,

Nu-i nimeni care să priceapă

Ce s-a pierdut, ce-i de găsit...

Lăsaţi mâhnirea!-Cincinat Pavelescu

Nu, dragii mei, lăsaţi mâhnirea!

E timpul care ne-a schimbat,

Zadarnic luptă amintirea,

Nu-nvie arborul uscat!

Ne-a despărţit de mult destinul,

Ne-a înrăit al vieţii greu.

Azi ne-a rămas prieten vinul,

Şi tinereţea e-n căminul

Şi-n catalogul din liceu.

Sonetul XVII- Pablo Neruda

Nu te iubesc ca pe un trandafir japonez, un topaz,

ori o săgeată de garoafe sărită din foc:

te iubesc cum sunt iubite doar fiinţele sumbre,

pe ascuns, undeva între umbră şi suflet.

Te iubesc cum iubeşte planta care nu-nfloreşte şi

păstreaz,-ascunsă-n ea, lumina corolei ne-nflorite

şi, graţie iubirii tale, este ascunsă-n trupu-mi

acea puternică mireasmă emanată de pământ.

Te iubesc fără să ştiu cum, nici când şi nici de unde,

te iubesc sincer, fără confuzii şi fără trufie:

şi te iubesc aşa pentru că nu ştiu să iubesc altfel,

doar în acest chip în care eu nu sunt şi nici tu nu eşti,

aşa de-aproape că mâna ta pe pieptu-mi e mâna mea,

aşa de-aproape că se-nchid ochii tăi când adorm eu.

Dor-Nichita Stănescu

Nici o pasăre nu zboară noaptea

numai eu de dor de tine zbor noaptea.

Nici un arbore nu are umbră noaptea

numai eu de dor de tine am umbră noaptea.

Nici o stea nu străluceşte ziua

numai mie de dor de tine

noaptea mi-e ziuă.

A trecut până şi ziua de mâine-Fatma Sadâc

a trecut şi ziua de mâine

un gol e acolo unde zâmbeşte o stea

aş fi putut să te caut prin ea

cum cauţi lanul de grâu în aroma de pâine;

e târziu, un târziu vertical şi mai preget

să te conturez aburos dintr-un murmur de flaut

de-acum pesemne n-o să te mai caut

decât în sângele pe care trandafirul mi-l soarbe din deget;

dar a trecut şi ziua de mâine

nu mă-ntreb pe unde vei mai fi umblând

sânge al meu vagabond ca un gând

până ieri credincios ca un câine!

Iartă-mă-Mihail Sadoveanu

Iartă-mă, te rog, tu, Cea-care-zâmbești.

Știu că-mi atârnă iertarea

În cornițele zâmbetului tău.

Tu, Dulce-împlinită, iartă-mă.

Iertarea mea e-n boiul tău de farmec,

În ondularea mijlocului tău subțire,

În grația cu care te miști,

O, mlădios punct de-ntrebare.

Iartă-mă pentru suferințele mele,

Iartă-mă că-mi ești prea dragă,

Că mor când te duci

Și-nviu când apari.

Iartă-mă, Domniță-a-inimii-mele!

Cuprinde-mă de după grumaz,

Apleacă-ți spre mine

Fața de soare, gene de ceață.

Gura ta, gura ta să-mi dea iertare

Pentru toate cele știute și neștiute,

Pentru nebuniile abia trecute

Și pentru cele imediat viitoare.

La aniversare.....

Mihnea drag,trăiești mereu în inima mea!23 de ani în urmă mi-ai răsărit în viața asta.Nu te mai am pe aici decât ca pe o lumină caldă și dureroasă în piept.Te iubește mama,pui drag!

Nu-s vinovat faţă de ţara mea-Andrei Ciurunga

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă, strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
nici că vrăjmaşii i-au prădat grădina
şi că sutaşii coasta i-au străpuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă, ca o ţară, hora-n prag,
nici că am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată mi-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul de la vin la grâu,
nici c-am primit la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
şi c-am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrul, cerul – stea cu stea –
şi sfânta noastră pâine de la gură,
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

De-aceea, când cobor legat în fiare,
împovărat de-osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă, strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Ce-aş vrea?…-Alexandru Macedonski

Aş vrea odată iubita-mi ţară
Să se ridice din somnul său
Şi cu glas tare să strige: Piară
Al României oricare rău!
Aş vrea dreptatea să renvieze,
Să renflorească p-acest pământ,
Şi tot românul ca să lucreze
Pentru al ţărei falnic avânt!
Aş vrea ca fala şi fericirea
Să mai umbrească patria mea!
Şi-n orice inimi să văd unirea!…
Iacă, o! Doamne, iacă ce-aş vrea.

Aş vrea tiranii să nu mai fie!…
Ei să dispară ca fumu-n vânt!
Sau ca nisipul în vijelie,
Zvârlit în haos dupe pământ!
Aş vrea poporul să fie rege…
Rege odată bietul popor!…
Ca-n lanţuri grele să nu-l mai lege
Autocratul asupritor.
Aş vrea să moară aceia care
Pentru monedă patria-şi vând!
Să moară-n chinuri de remustrare,
Numai mustrarea să aibă-n gând!

Aş vrea virtutea să triumfeze,
Viciul să piară de noi zdrobit!
Şi România să prospereze,
Să se înalţe neamu-mi iubit!
Aş vrea iubirea să predomnească,
Să nu mai fie ură-între noi!
Numele ţării să strălucească!
Ţara să scape de sub nevoi!
Aş vrea, o! Doamne, să văd poporul
Zdrobind p-aceia ce-l asupresc…
Să văd acvila că-şi reia zborul
Falnic cu neamul cel românesc!