joi, 19 iulie 2018

Mărul de lângă drum-Mihai Beniuc

Sunt măr de langă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai sa dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.
Când se-ncălzeşte-n primăveri sub soare,
În mine sunt puzderie de floare,
Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,
Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,
În semn de prea adâncă plecăciune,
De tot ce-aş vrea să spun şi nu ştiu spune.
În toamnă, când pe creangă măr de măru-i,
La pământeni cu dragoste mă dărui.
Când au pornit podoabele-mi să cadă
Şi vine blana groasă de zăpadă,
Eu strâng vârtos în rădăcini pamântul
Să nu mă smulgă din temeiuri vântul.
Şi an de an mi-i rodul mai bogat
Şi an de an mai gata sunt de dat.
Mi-s dragi copiii legănaţi în ramuri,
La gât cu mici bucăţi din sfinte flamuri.
Şi dragi îmi sunt şi fetele fecioare
Umblând prin crengi cu dalbele picioare,
Cu poala şi cu sânul plin de mere,
Râzând îmbujorate de plăcere.
Atunci mai uit pe-aceia care-au dat
Cu pietre-n rămurişul meu rotat,
Şi-mi amintesc cum astă-primăvară
Lângă tulpină-mi doi se sărutară,
Iar la plecare, el cu bucurie
Şi-a pus cântând o floare-n pălărie.
Sunt măr de lângă drum si fără gard,
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne, pe tine şi pe mine.

luni, 16 iulie 2018

Novac şi corbul de Vasile Alecsandri

                        Fost-a, cică, un Novac,

                        Un Novac, Baba Novac,

                        Un viteaz de-al lui Mihai

                        Ce sărea pe şapte cai

                        De striga Craiova :vai!

                        El un fecioraş avea

                        Şi tot astfel îi zicea:

                        „Fecioraş, Gruiuţul meu!

                        Ascultă de ce-ţi zic eu,

                        Să nu cazi la vreun loc rău,

                        La loc rău şi mult departe

                        În neagra străinătate.

                        Dacă sorţii te-or purta

                        Ţările de-a vântura

                        Şi-n Stambul de a intra,

                        Tu de asta nu uita:

                        Vamă dreaptă să plăteşti,

                        Armele să-ţi oţeleşti,

                        Hainele să-ţi primeneşti

                        Ca să pari un biet sărac,

                        Să nu semeni a Novac,

                        Că nu-i turcilor pe plac.”

                        Grue-n Ţarigrad intra,

                        Vamă dreaptă el nu da,

                        De haine nu se schimba,

                        Ci pe uliţe se plimba

                        Tot în haine novăceşti

                        Cum e drag ca să-l priveşti!

                        Turcii toţi cât îl zăreau,

                        Între dânşii se grăiau:

                        „Ista-i Gruia lui Novac,

                        Lui Novac Cara-Iflac!”

                        Şi pe loc ei s-adunau,

                        Şi de Grue s-aninau,

                        Şi cu Grue se luptau

                        Şi pe Grue mi-l legau

                        Cu trei funii de mătase,

                        Din ele să nu mai iasă!

                        Dar când Grue se-ntindea,

                        Două funii se rupea,

                        Numai una rămânea,

                        Una lungă noduroasă,

                        Cât un braţ voinic de groasă!

                        Turcii iute-l cuprindeau

                        Şi-ntr-un beci îl închideau,

                        Lumea să n-o mai privească,

                        Soare să nu mai zărească!
                        II

                        Grue zace la-nchisoare

                        De trei ani lipsiţi de soare

                        Şi prin gratii lung priveşte

                        Cerul care străluceşte

                        Şi de dânsul nu-ngrijeşte!

                        Dor cumplit inima-i seacă,

                        Plâns de jale mi-l îneacă,

                        Când zăreşte despre soare

                        Cârduri, cârduri de cocoare,

                        Călătoare zburătoare

                        Şi de el nepăsătoare.

                        Iată, mări, cum plângea

                        Că departe, sus zărea

                        Un corb negru, corbişor

                        Ce zbura încetişor

                        Şi din aripi tot bătea

                        Şi cu jale croncănea.

                        Iar Grue se amăra

                        Şi din gură-amar zicea:

                        „Căci n-am durdă, pui de corb,

                        Zilele să ţi le sorb!

                        Ce tot ţipi şi croncăneşti,

                        Ori de mine te găteşti?”

                        Corbul se apropia,

                        Pe fereastră se punea

                        Şi din pliscu-i răspundea:

                        „Gruişor, drăguţul meu!

                        Ce mă blestemi aşa rău

                        Când umblu de rândul tău?”

                        „Alei! corbe, corbişor,

                        De vrei tu să-mi faci pe dor,

                        Ţine ineluşul meu

                        Şi du-l unde voiesc eu,

                        În munţii Catrinului,

                        În pădurea Pinului

                        La condacul lui Novac,

                        Lui Novac, Baba-Novac.

                        Şi mă jur că de-oi scăpa,

                        Pe tine te-oi adăpa

                        Nu cu sânge păsăresc,

                        Dar cu sânge păgânesc!”

                        Corbul vesel croncănea,

                        Inelul în plisc punea,

                        Aripile-şi întindea,

                        Şi pe cer el se zărea,

                        Întâi ca un porumbaş,

                        Apoi ca un lăstunaş,

                        Apoi ca un bondăraş

                        Şi-n zare dacă-ajungea,

                        El din zare se ştergea.

                        III

                        În munţii Catrinului,

                        În pădurea Pinului

                        Odihnea Baba-Novac

                        La umbra unui copac,

                        Şi prin vis el tot vedea

                        Pe feciorul său Gruia.

                        Iată-un corb că se ivea

                        Şi pe-o creangă se punea

                        Chiar deasupra capului,

                        Capului Novacului:

                        Corbuleţul uşurel

                        Avea-n pliscu-i un inel

                        Care jos cădea din el

                        Chiar în barba lui Novac,

                        Lui Novac, Baba-Novac.

                        Adormitul se trezea,

                        Şi inelul cât vedea,

                        Scotea haine novăceşti,

                        De punea călugăreşti,

                        Scotea cuca de Novac

                        Şi punea un comănac,

                        Şi-ncăleca voiniceşte,

                        Şi purcedea vultureşte,

                        Cu desagi, cu buzdugele

                        Pline de mahmudele.

                        El mergea şi iar mergea,

                        În Ţarigrad ajungea,

                        La divan că se ducea

                        Şi din gură-aşa zicea:

                        „Auzit-am, auzit

                        De-un voinic ce mi-aţi robit,

                        Iată-mă-s că am sosit

                        Să vi-l plătesc îndoit”.

                        El desagii deşerta,

                        Turcii toţi năvală da,

                        Şi pe jos se tăvălea,

                        Unul pe-altul se-mpingea.

                        Iar Novac că alerga,

                        Pe Grue mi-l dezlega,

                        Un paloş în mână-i da

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Bate tu marginile,

                        Eu să bat mijloacele,

                        Că le ştiu soroacele.”

                        El tăia la turci, tăia

                        Până ce bine ostenea,

                        Apoi iute purcedea

                        Amândoi de se ducea

                        În codrii Catrinului,

                        În pădurea Pinului,

                        Unde corbii locuiesc

                        Şi ca frunza se-nmulţesc

                        Şi bine hălăduiesc!