Baladă pentru Eminescu-Radu Gyr

Te-au slãvit în cãrţi şi în poeme
Şi te-au înãlţat iconoctas,
Ca sã fulgeri tânãr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.
Te-au vãzut voevodând voroave,
Ciobãnind genune şi zãpezi,
Potcovar de fum bãtând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.
Te-au crezut gigantic Sfarmã-Piatrã
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatrã,
Mãrile cãlite sub baros.
Împãrat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Fãt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi rãzvrãtiri în cer.
Ci, netrebnic, eu adulmec zãrii
Paşii tãi pe unde te-au fost dus
Şi-nsetat pe drumurile Ţãrii
Dibui urma ta de blând Iisus.
Caut picurii de sânge, neşterşi încã,
A crucificãrii pe furtuni
Şi sãrut lumina lor adâncã
Şi-i ating cu mâini de rugãciuni.
Trist Iisus cu umbra de tãmâie
Dãruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bãtut, pe veacul tãu, în cuie,
Scânteind, înalt, din rãstigniri.
Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinãtoare,
Ars ca Nesus în cãmaşã de venin…
Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împãrat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !
Te-ncrustãm, zadarnic, în agatã
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodatã,
Umbrele cununilor de spini.
Eu nu-ţi pipãi steme şi nici lauri…
Numai rãnile mã plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimã şi plâng.

Noi nu tăcem-Andrei Ciurunga

Cu dinţii strănşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim - dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
Cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem,
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi - căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărama necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup - dar nu tăcem.

AM VORBIT CU MOȘ CRĂCIUN-Vasile Militaru

Moș Crăciune, Moș Crăciune, vrăjitor cu barba albă,
Ce te-arăți la toți copiii în a visurilor salbă,
Câtă sfântă bucurie mi-aduceai, la toate leac,
Când veneai, luptând prin vifor, mai acum juma de veac!
Te-am văzut în vis și-azi noapte, Moș Crăciune bun și sfânt:
Se făcea că, eu, căruntul, tot copil ca-n vremuri sînt,
Însă, trist ieșind în cale-ți și de doruri mari pătruns,
Tu m-ai întrebat, moșnege, de ce-s trist, și ți-am răspuns:
„Moș Crăciune, Moș Crăciune, vesel nu mai pot să fiu,
Fiindcă azi, nu știu de unde, știu atâtea câte știu:
Și, anume, știu, moșnege, că, în tolba ce-ai în spate,
Tu duci daruri la copiii fericiți de prin palate;
Duci acelor cari în lume sunt în adevăr bogați,
Ce-n căminuri mângâioase au și mame, au și tați,
Însă uiți mereu orfanii aruncați de nenoroc
În coliba fără pâine, în bordeiul fără foc!…
Și-astfel, sfinte Moș Crăciune, pe când unii veseli cântă,
Încărcați de-atâtea daruri ce le-aduci în tolba sfântă,
Alții, triști, cu frigu-n oase, lunecând pe-al morții iaz,
Plâng în umbră și le-ngheață lacrimile pe obraz!…”

Vasile Militaru - Ţara mea – scrisoare unui străin

...De-ai veni pe-aici odată, ai vedea că am o ţară
Ca un fagure de miere strâns din flori de primăvară:

Ape line o sărută cu blândeţe de nespus;
Munţi cu creste de aramă-i ţin cunună spre Apus...

Lungi amurguri minunate pe-ale ei ţinuturi cad,
Aurind livezi şi lanuri, codrii nepătrunşi de brad...

Vara, toată e-n covoare, şi-a covoarelor mândreţe,
Peste văi şi peste lanuri e ţesută-n mii de feţe:

Grâu blagoslovit, în luna lui Cuptor, se face-n spic
Auriu cum e fuiorul firelor de borangic!

In frumos cu floare-albastră, risipit peste muncele,
Râde lung sub sfântul soare din ochi blânzi de peruzele...

Rapiţa, bătând-o vântul în amiezile de vară,
Face valuri ca o gârlă grea şi galbenă de ceară...

Boi plăvani, cu ochii umezi, pe ogoare-şi poartă plugul,
Şi din brazdele mănoase se ridică, sfânt, belşugul;

În văzduhuri, pe deasupra roditoarelor câmpii,
Pune vrajă totdeauna un sobor de ciocârlii;

Pe vâlcele aromite, pe la margini de izvoare,
Pasc, în iarbă de mătasă, mii de turme de mioare;

Pe la umbră de zăvoaie, prin livezi, pe lângă stână,
Păstoriţe bălăioare torc din caiere de lână;

Rezemaţi de vreun mesteacăn sau lungiţi pe câte-o vale,
Pretutindeni ciobănaşii cântă doine din cavale…

Peste lunci cu floare multă ce-şi trimit în slăvi îmbătul,
Zboară-n roiuri nesfârşite fluturi albi cum e omătul;

Pe sub zări ca de cicoare, cât în văz de ochi încape,
Plopi în şir, când bate vântul, spun poveşti pe lângă ape…

La cosit, la plug, la sapă sau la seceriş de grâu,
Vezi flăcăi cu spete late, cu mijlocul strâns la brâu;

Fete mari, cu şolduri pline şi cămaşa cum e spuma,
Au pe buze totdeauna cântul sfânt şi voie bună!

Sărbătorile, de-a rândul, în biserici cântă-n cor
Şi-o blândeţe fără margini prinzi în ochii tuturor…

Astfel, de-ai veni pe aicea şi-ai voi apoi să pleci,
Mi-ai pleca cu ţara-n suflet, ca să n-o mai uiţi în veci.

Dimitrie Cantemir - Despre moldoveni ... Căluşul

"...Osebit de jocurile acestea ce obicinuiesc pe la veselii, mai sunt şi alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11. Şi jucăuşii se cheamă căluşei şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeieşti şi pun pe cap cununa de pelin împletită şi împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc şi, ca să nu se cunoască, îşi învelesc faţa cu pânză albă, şi în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dansa ori şi pe cine ar cuteza să le descopere faţa ; căci puterea aceasta le-a dat-o lor un obicei vechi, aşa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povăţuitorul cetei se cheamă stareţ şi cel de-al doilea primiceriu şi are datorie să întrebe ce fel de joc pofteşte stareţul şi apoi să spuie celorlalţi în taină, ca să nu audă norodul numele jocului până când nu-l va vedea cu ochii, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, şi unele aşa de potrivite, încât aceia care joacă se pare că nici nu se ating de pământ, ci se poartă în văzduh. Şi cu acest fel de urmări, cu jocuri şi sărituri prin toate târgurile şi satele se petrec acele zece zile dintre praznicul înălţării şi al pogorârii Sfântului Duh. Şi întru această vreme nu se culcă ei nicăieri, fără numai sub străşinile bisericilor ; şi zic ei că de se vor culca la alt loc ar fi căzniţi de strigoaice.

Când se întâlnesc pe drum două cete de căluşei, bat războaie una cu alta şi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani. Şi întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată şi nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea. Şi cel ce intră într-o ceaţă dintr-acestea, trebuie nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalţi că este căznit de duhuri rele şi de strigoaice. Şi prostimea cea ereticeasca crede cum că ei au puterea să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecarea într-acest chip adică : aştern la pământ pe cel bolnav şi încep a sări ; la o notă anume a cântării îl calcă fieştecare de la cap până la călcâie. Mai pe urmă îi zic la urechi nişte cuvinte alcătuite de dânşii înadins şi poruncesc beteşugului să se depărteze. Şi după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduiau ei şi aşa, într-acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele care se împotrivesc meşteşugului doftoresc. Asemenea lucrare are şi nădăjduirea în farmece."

Rugăciune - Eugen Jebeleanu

Tatăl nostru carele eşti în ceruri
coboară, de eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.

Amin.

Nu plânge ,Maică Românie!

Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!


Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

În şanţuri-George Coşbuc

Burcel în şanţ muri strivind

O tigvă păgânească,

Şoimu-n rădvan căzu răcnind:

Moldova să trăiască!

Curcanul cel voinic şi bun,

El, Peneş, spune-acestea,

Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun

Deplin acum povestea.

Burcel era oltean, un pui,

Ajuns din întâmplare

Între flăcăii din Vaslui,

Viteaz minune-mare.

Iar când muri, strivind în şanţ

O tigvă păgânească,

Strigat-a bietul dorobanţ:

Muntenia să trăiască!

Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor

Căzură-n şanţ deodată;

Strigând deodată ţara lor

Cea-n două despicată.

Alăturea de ei gemea

Căzut şi căpitanul,

Izbit de moarte se trudea

Cu ochii-nchişi sărmanul.

El auzise pe cei doi

Ce spuseră-n cădere,

Şi jalnic se-nălţă-n noroi,

Privindu-i cu durere.

Şi zise-apoi: “O ţară e,

Cum una ni-e mânia!

Muntenia, Moldova – ce?

Trăiască România!”

Atunci şi Şoimul şi Burcel

Cu faţa înseninată

Priviră lung şi-adânc la el,

Şi-au tresărit deodată.

Spre-acelaşi loc, spre nord privind,

Şi sus apoi, tăria,

Toţi trei strigar-atunci murind:

Trăiască România!

Argonautică-Radu Stanca

Lucrurile lumii acesteia
Sunt bătute de vânturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vântului şi aşteaptă.
Desfăcută de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vârful catargului,
E stăpâna urgiei şi-a largului.
Niciun val nu-i abate privirile,
Niciun sunet la cârmă rotirile,
Printre pâclele moi ce se scutură
Numai părul de aur îl flutură.
Împrejurul ei toate furtunile
Răscoliră cu sete genunile,
În zadar însă fură cu toatele.
Pân-la urmă scăzură şi apele.
Şi acum iat-o-n limpede curgere,
Lunecând prin vâltori, printre fulgere,
Neatinsă, înaltă imagină.
Pe când toate în jur sunt paragină

Noi tot aici-Andrei Ciurunga

Trec primăveri cu flori la subsuoară,
în struguri mustul toamnelor şi-l suie,
se cern zăpezi a nu ştiu câta oară,
noi tot aici, noi tot bătuţi în cuie.

Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
nevestele ca fânul se usucă,
răsar din mame stânjenei şi lauri,
noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.

Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat şi ele,
prietenii prin cârciumi se îmbată –
noi tot aici, noi tot între zăbrele.

Căţui de nuferi ard în rugăciune,
pe sub salcâmii înfloriţi trec fete,
bâtrâne viori întineresc sub strune,
noi tot aici, noi tot în baionete.

Ţiţeiul nostru spumegă în sonde,
scot munţii saci de aur la lumină,
cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
noi tot aici, noi tot pe rogojină.

Împărăţii cât şapte ţări într-una
se clatină, pândite de cenuşe,
stăpâni ai lumii au muşcat ţărâna,
noi tot aici, noi tot între cătuşe.

Cu alte poze vine-abecedarul
iar geografia alte hărţi aduce,
istorii noi aşterne cronicarul –
noi tot aici, noi tot bătuţi pe cruce.

Noi tot aici, cu rădăcini amare,
Parcă născuţi din ghinde şi blesteme –
Noi tot aici, noi tot în aşteptare,
Să prindă visul trup – şi să ne cheme.

Răspântia-Gellu Naum

Ce prăpădiţi eram doamne şi ce ne mai iubeam
ca niște linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun
duceam mâncarea la gură unuia şi altuia ne dăruiam
seminţe de floarea soarelui într-un cornet făcut dintr-o bucată de ziar
stăteam la o răspântie cu un fior pe noi
o singură fiinţă umplea tot cerul şi pământul
şoaptele ei erau tunete ne conţineau

ce prăpăditi eram în noi se afla un copil ne prefăceam că doarme
băiatul ăsta este mama mea spuneai:
uită-te la cozorocul lui scrie pe el numele meu (l-a scris înainte de a mă naşte)
nu-i aşa că scrie numele meu oricare numele nostru de prăpădiţi
se preface că doarme e şi el conţinut dă-i câteva seminţe
trece prin noi şi creste crede că se continuă
şi ce ne mai iubim ne ţinem strâns ni se lipesc genele
pe când copilul ăsta doarme în descrierea lui
să nu vorbeşti aşa spuneam fiindcă prăpăditul ăsta sunt eu s-a spus şi la radio pe de altă parte
şi ce ne mai iubim ce ne conţinem în fiinţa aceea monstruoasă în vastitatea ei
uite îţi dau tot cornetul citeşte-mi ştirile
şi ce s-a mai îngălbenit hârtia ce s-au mai întunecat literele
doamne ce prăpădiţi suntem şi ce ne mai iubim.