Trenul vieții-Traian Dorz

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.

Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;

Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,

și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerabdare înainte tot privim,

să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,

noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.

Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...

Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;

ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?

Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,

sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...