duminică, 10 noiembrie 2013

Povestea zilelor săptămânii

În folclorul românesc zilele au şi ele sufletul lor, sunt aşa, ca nişte făpturi, iar înainte vreme umblau pe pământ, de aceea avem zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat. Se povesteşte că „Luni” e bărbat şi e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îţi arată drumul pe care trebuie să mergi. „Marţi” e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani. „Miercuri” e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, iar „Joi” e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Neculai. „Vineri” e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.
Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moşilor de neam, când cerul se deschide, iar morţii se uită să vadă dacă au primit ceva de pe „astă lume”. Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.
Avem noroc că vine „Duminica”, zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că „Duminica” e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu