Oul cu iris-Nichita Stănescu

Fiecare vorbă caldă, sub ea
clocoteşte un ou al vorbirii noastre.
Vii verbe, o, voi,
cu frunze verzi-albe-albastre.
Oul deschide deodată o pleoapă:
sub iris se aude bătând
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburând.
Sar cojile! La început
privirea dă din aripi în unda
despărţită în delta pe care o face
când se varsă în oră, secunda.
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungându-se,
şiră-a spinării de frunză; - privire

Definiţia nenorocului-Octavian Paler

Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.

Luptă interioară

"Cea mai înverşunată luptă este cu tine însuţi. Te afli în ambele tabere."

Voltaire

Povestea sufletului

Era odată un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbrăca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa regatelor vecine. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori regele avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele.
Prima soţie a regelui era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi, regele nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el de abia o observă!
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: “Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur”. O întrebă pe cea de-a patra nevastă:
- Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?
- Nici vorbă! Replică cea de-a patra soţie şi plecă fără un alt cuvânt. Răspunsul ei străpunse inima regelui că un cuţit.
Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:
- Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?
- Nu! Veni răspunsul celei de-a treia soţii. Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsători! Inima regelui se strânse de durere.
Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie:
- Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?
- Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta! Replică cea de-a doua soţie. Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău. Regele fu devastat şi de acest răspuns.
Apoi se auzi o voce:
- Eu te voi urma oriunde vei merge! Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale. Adânc îndurerat, regele spuse:
- Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!

În realitate, noi toţi ca şi acel rege avem 4 soţii în viaţa noastră:
Cea de-a patra soţie este TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim.
Cea de-a treia soţie este AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii.

Cea de-a doua soţie sunt FAMILIA ŞI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem.

Prima soţie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goană după averi, bunăstare şi putere. Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge!

Misterioasele pietre de la Carnac

 În Bretania franceză, la Carnac şi la recenta descoperită aşezare de la Montneuf, ansamblurile de sute de menhire sunt ordonate în şiruri paralele, orientate pe axa mistică est-vest. Piatra e folosită într-o structură magică, evident construită în contextul unei religii cosmice.
Pietrele au fost ridicate în timpul neoliticului, probabil în jur de 3.300 î.Hr., dar unele pot fi datate ca fiind vechi de 4.500 î.Hr.
În urmă cu 4-5.000 de ani, civilizaţia megalitică a lăsat în urmă monumente gigantice, compuse din bucăţi imense de rocă aşezate vertical, temple şi morminte totodată. În 1928, o expediţie ştiinţifică a descoperit în partea septentrionară a Tibetului, la o altitudine de 6.000 de metri, un grup de monumente orientate de la est la vest, semănând în mod izbitor cu cele de la Carnac. Această orientare a monumentelor dovedeşte în mod clar că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se raporta la un cult solar.
Format din peste 3.000 de monoliţi, ansamblul de la Carnac se întinde pe 12 kilometri de-a lungul coastei de vest a Franţei şi sunt cea mai mare colecţie de acest tip din lume.
Tradiţia locală susţine că motivul pentru care stau în astfel de linii perfect drepte este faptul că reprezintă de fapt o legiune romană transformată în piatră de Merlin sau Cornelius Saint.

Viaţa ca un fluture albastru

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel că el locuia împreună cu cele două fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele ştia să le răspundă, la altele nu…

Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înşela înţeleptul.

- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi-l voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela!

Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înţeleptul surase şi îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

Cuiul lui Pepelea

Se spune că un om şi-a cumpărat o casă de la un oarecare cu numele Pepelea. Acest Pepelea i-a pus o condiţie cumpărătorului: să-i dea voie să aibă şi el un cui bătut în casă. „Că, de – zicea el – casa mea e de la părinţi şi ca amintire vreau să mai am şi eu acolo măcar un cui!”.
„Bine – zise cumpărătorul – un cui, cu ce mă poate păgubi?” şi făcură actele, încheind contractul, iar omul stătea liniştit. După o bucată de vreme, însă, apăru Pepelea să-şi mai vadă cuiul, zicând că i s-a făcut dor de tatăl său.

Altă dată, veni Pepelea să vadă cuiul că i s-a făcut dor de maică-sa, altă dată de bunicu-său şi aşa începu să îi bată şi noaptea în uşă…
- Păi bine, măi Pepelea, noaptea te apucă pe tine dorul, să-mi tulburi mie somnul?

- Ce te priveşte pe dumneata? răspunse Pepelea. Cuiul este al meu şi fac ce vreau cu el. Uite, am venit să-mi pun pălăria în el şi am să mai vin!… Şi, de atunci, Pepelea venea şi de câte trei ori pe noapte să-şi pună pălăria în cui.

Într-o noapte, veni şi agăţase în cuiul lui o traistă cu murdării; casa se umplu de miros greu, încât bietul cumpărător fu silit să iasă afară. Cuiul lui Pepelea i-a pricinuit atâta necaz încât şi-a părăsit de bunăvoie casa cumpărată şi nu după mult timp, a şi murit de această supărare. Pentru un cui omul şi-a pierdut liniştea, casa şi viaţa.
De aici şi vorba: „Să te fereşti de cui străin în casa ta!”