tu crengi ai, iubito, nu braţe,
şi muguri îmbii, cu mlădițele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricărei făpturi pământene,
şi drumul i-aține şi ceasul.
Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de lună".
Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumită, crezând
că sorţii îi stai împotrivă, oricând,
c-o șăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aş putea înşira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putinţa şi un asemenea foc,
şi asemenea arderi.
Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmplă, şi piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub za cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veșminte, strângând
lângă vatră,
Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul.
Iubirea țâsneşte din ţărână şi face pământului aură
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.
Rareori numai, sfârșitul nu e cenușă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruță şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.
