Hora muzicuțelor

Până când nu te iubeam-Maria Tănase

Adrian Păunescu-Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Noi în cel dintâi război

am ajuns prin moarte noi,

Doamne, ocroteşte-i pe Români,

am dat sânge şi sudoare

pentru România mare,

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Am dat viaţă şi soldaţi,

pentru-o patrie de fraţi,

am dat fapta, am dat zisa

de la Nistru pân-la Tisa.

Dar pe urmă-n patruzeci,

anul marii făr-delegi,

două fiare ne-au muşcat

Ultimatum şi Diktat.

Biata lume nu ştia

că-ntr-o zi la Moscova

au semnat un pact neghiob

Molotov şi Ribbentrop.

Iar fascismul mondial

ne-a luat parte din Ardeal,

şi lui Horthy i l-a dat,

fi-le-ar numele spurcat.

Stalin cu teroarea sa

ne-a luat Basarabia

şi cu Hitler în acord

Bucovina de la nord.

Cei mai răi tâlhari ne-au frânt,

ne-au luat ţară şi pământ,

nimenea n-a auzit

plânsul nostru răstignit.

Astfel am intrat şi noi

în al doilea război,

haideţi, dom-ne Mareşal

în Moldova şi-n Ardeal.

Noi de dor de noi luptam

pentru ţară, pentru neam,

pentru vechile hotare,

pentru România Mare.

Şi-am pierdut şi-am fost răpuşi

şi-am fost ocupaţi de ruşi,

aliaţii au tăcut,

Stalin a făcut ce-a vrut.

Şi-am murit de mii de ori

s-avem iarăşi Trei Culori,

şi-am plătit cât nu se poate

sfânta noastră libertate.

Ţara-i mică vremea grea,

ce-o mai fi om mai vedea,

Doamne, ocroteşte-i pe Români,

de uitat nu vom uita

ţara noastră cum e ea,

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Cât o fi român – român,

pruncul va primi la sân

adevăru-adevărat

despre tot ce s-a-ntâmplat.

Ţine minte fiul meu,

că există Dumnezeu,

uite cum a fost şi cum va fi,

şi un jurământ te leagă,

ţara noastră nu-i întreagă

însă asta doar până-ntr-o zi.

Când vei fi şi tu bărbat,

să te simţi mereu soldat,

Doamne, ocroteşte-i pe Români,

pentru vechile hotare,

pentru România Mare,

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Fiară de lumină de Pablo Neruda

În nesfîrşirea mea nesigură, eu sînt

o fiară de lumină, încolţită

de frunzele şi de greşeala sa:

pădurea-i deasă; semenii mei trec

pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;

eu mă retrag în vreme-aceasta însoţit

de garda mie azi de timp impusă:

tălăzuiri de mări şi aştrii nopţii.

E larg; puţin e, rar şi este totul.

De ochii mulţi văzuţi de ochii mei,

de-atîtea sărutări pe gura mea,

de-atîta fum ce mi-a-necat gîtlejul

din trenurile de odinioară:

atîtea gări bătrîne, fără milă,

şi colb din librării fără de număr,

eu omul, muritor, am obosit

de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,

de cărţi mai îndesate ca pămîntul.

Acum, în miez de codru rătăcit,

vuiet duşman aud şi mă-nspăimînt

nu de ceilalţi, ci chiar de mine însumi,

de convorbirea fără de sfîrşit,

de corul ce cînta mereu cu noi

şi tîlcurile sure ale vieţii.

Pentru c-odată, pentru că un glas,

doar o silabă, clipa de tăcere,

ori zvonul ne-ngropat al unui val

m-aşază faţă-n faţă cu-adevărul,

şi nu mai e nimic de tălmăcit,

nici de vorbit, căci asta era totul:

şi porţile pădurii s-au închis,

colindă soare deschizînd frunzişuri,

se-nalţă luna precum rodul alb,

şi omul împăcat acceptă soarta.

Vis - Al. O. Teodoreanu

În urma ta... pe uliţi vechi... mă strecuram...

Plecau cocori... în zări de fum... se întomna...

Păşeam încet... păşeam sfios... în urma ta...

Când ai intrat... să mi te-arăţi... zâmbind la geam…

Treceau drumeţi... treceau grăbiţi... era târziu...

Iar prin ogrăzi... ţipau stejari... sub ferestrău...

Eu am rămas... înmărmurit... sub geamul tău...

S-a-ntunecat... şi s-a făcut... pustiu... pustiu...

Pe urmă lună... frunze moarte... surd tumult...

Şi chipul tău... în discul ei... s-a oglindit...

Mi-ai aruncat... un trandafir... îngălbenit...

Atât a fost... atâta tot... demult... demult...

Balada crucii de mesteacăn - Artur Enăşescu

Cruce albă de mesteacăn,

Răsărită printre creste,

Cine te cunoaşte-n lume,

Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse

Din poiana fără flori,

Uneori s-apleacă-n noapte

Cârdurile de corori.

Şi-n tăcerea nesfârşită

Sub arcadele de brad,

Nu s-aude decât plânsul

Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn

Biciuită de furtuni,

Peste lemnu-ţi gol, doar luna

Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută

Slovele-ţi se şterg de ploaie;

Tot mai mult te bate vremea,

Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde-n a lor salbă,

Şi vei dispărea din lume

Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai şti de-acum,

Cruce albă, rătăcită

Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,

Numai brazda de ţărână

Nu-l va părăsi pe veci.

Revolta din noiembrie - Virgil Carianopol

Ce dacă fur?

Ce dacă sunt laş?

Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou

Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?

Ce ştiu eu decât să plâng?

Ce dacă gura mea nebună

A muşcat carne din lună?

Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,

Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.

Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară

Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.

Din clasele pe care plângea igrasia

M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.

Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,

Eu căruia visul i-a furat hainele?

La ce mai sunt bun?

Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu

Care am dat cu pietre în Dumnezeu?

Inima mea ca o văpaie

Luminează boii care fumează liniştea din paie.

Sângele meu ca o furtună

Clopoţeii stelelor îi sună.

Acum, nu mai plâng,

Gâtul trecutului nu-l mai strâng.

Arunc în urmă o gresie

Şi munţii îşi înalţă privirile;

Arunc în urmă un pieptene

Şi o pădure mă desparte de toate amintirile.