A ruginit frunza din vii-Jean Moscopol

Mi-a venit un dor de-acasă-Tudor Ungureanu și Ansamblul"Ștefan Vodă"

Mărioara- poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

„Mărioară dintre bălți
Cu dragostea-n patru parți,
Na de la mine doi zloți
Și nu te iubi cu toți".
„Rămâi tu cu banii tăi,
Eu cu prietenii mei.
Banii știu să-i cheltuiesc,
Dar pe bani nu mă iubesc".

Carol Popp de Szatmary - Târgul Drăgaica

Ca o reverenţă, frunza de Adrian Păunescu

Pregătiri de toamnă şi la mine-n sânge,

şi o greutate simt acum la mers,

cred că-mi face semne frunza ce se frânge,

printr-o reverenţă dinspre univers.

Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă

că-i destulă toamnă s-o aştepte-n noi,

dacă nu le vine ochilor să-şi creadă

că senini din toate sunt numai ei doi.

Ca o reverenţă frunza-n prăbuşire

umerii mi-i umple de un tragic scrum,

triste monumente uită să respire

când se-aude ţipăt de cocor în drum.

Sunt schimbări grozave orşiunde, parcă,

prin tufişe slute – zdrenţe moi de nimb,

cu prilejul vieţii moartea mă încearcă,

toamna-i anotimpul ce devine timp.

De-ntrebări finale, ziua este plină,

toamna arde cuprul în copacii gri,

ca o reverenţă frunza în lumină

caută motivul de a se jerfi.

Copacii- Eugene Ionesco

Copacii, toamna, de durere urlă!

Înfiorător de mari, de goi, de negri,

Par îngeri răzvrătiţi blestemând cerul.

Ai auzit cum urlă, toamna, copacii?

Care bun arhanghel,

asurzitor şi invizibil,

de Dumnezeu trimis,

le-a smuls plăpândele făpturi de pe ramuri?

Copacii urlă, cu braţele-ntinse, vânjoase, 

spre Cerul pe care nu pot să-l apuce,

să-l sfarme, să-l darâme...

Copacii, toamna, sunt îngeri revoltaţi...

Mii de stele... dulce seară-Mihai Eminescu

 Peste codri se coboară,

                        Peste vârfuri trece lună

                        Iar izvoarele răsună.

                        Cine-mi trece luncile

                        Domniţa cu pruncele;

                        Cine-mi trece mândra luncă,

                        Domniţa mea cu o pruncă

                        Cine-mi trece lunca mare,

                        Fata lui Dragoş călare

                        Pe-un cal alb ca de ninsoare,

                        Cu rafturile de argint

                        Şi presun până-n pământ,

                        Ea îşi caută de cale,

                        Merge-n vale, merge-n vale.

                        Îndărătu-i din pădure

                        Se – nalţă, cu ziduri sure

                        Şi cu nalte porţi, cetatea

                        Stăpânind singurătatea,

                        Iar ea-şi caută de cale,

                        Vine-n vale, vine-n vale.

                        Iar când ochii şi-i ridică

                        Se trezeşte singurică,

                        La mijloc de codru des

                        Unde crengile se ţes

                        Şi prin mrejele de frunze

                        Cearcă lună să pătrundă,

                        Iar un tei cu umbra roată

                        Şi cu frunza scuturată

                        Pleacă ramuri pe-un izvor

                        Care sună-ncetişor

                        Şi prin sunet blând de ape

                        Parcă vine mai aproape

                        Glas de corn din depărtare

                        Tot mai tare şi mai tare.

                        O auzi sunând

                        Din cărare corn,

                        Înspre tine blând

                        Eu să mă întorn.

                        Şi când ochii – a ridicat

                        Ea zăreşte un băiat

                        Ce s-apropie de ea

                        Pe-un cal negru – alăturea.

                        Flori de tei el are-n plete,

                        Negri ochi ca s-o săgete

                        Şi la şold un corn de-argint

                        Şi pe haine mărgărint.

                        – Ai venit să mă priveşti

                        Dulce zână din poveşti,

                        O, te pleacă înspre mine

                        Cu mâini albe, lungi şi fine,

                        Iară degetele trase

                        Subţirele de crăiasă,

                        Lasă-le în a mea mână,

                        Mlădioasa mea stăpână.

                        Dar ea mâna-şi trage-ndată

                        Dintr-a lui… şi speriată

                        Se uita în jos smerită,

                        Ruşinoasă şi uimită.

                        S-o ajungă el voieşte,

                        Ea să vină se fereşte,

                        O ruga cu vorbă dulce

                        Pe-a lui braţ ca să se culce,

                        Mai nu vrea şi mai se lasă,

                        Ca de-un farmec e atrasă,

                        Până ce cade-n a lui braţ

                        De-o priveşte cu nesaţ.

                        Păru-i galben abia creţ

                        Peste tâmple-i stă răzleţ,

                        Dându-i multe frumuseţi

                        Şi trecând pe după tâmple

                        Umerii cu aur împle,

                        Umerele şi spinarea

                        Şi întreagă arătarea.

                        – O, copilă, chipul tău

                        De-mi-l bunul Dumnezeu,

                        Chipul tău cel izmenit

                        Ce pare că-i zugrăvit;

                        Draga mea, nu te-ndura

                        De la mine a zbura,

                        Ori de-i merge de la mine

                        Ia-mi şi sufletul cu tine,

                        Ce mai trebuie să fie

                        Dacă n-am tovărăşie

                        Şi la ce să mai trăiesc

                        Singurel să pătimesc?

                        Ea roşeşte la obraz

                        I se prinde de grumaz

                        Şi îi zice – abia – abia:

                        – Vino la urechea mea

                        Şi spune-mi orice vei vrea;

                        Şi eu ţi-oi spune ceva,

                        Dar dă-mi pace… nu mă strânge,

                        Te iubesc de-mi vine-a plânge,

                        Dac – ai şti cât te iubesc,

                        Că din ochi te prăpădesc.

                        – Dar de-i merge cui mă laşi

                        Singur să fiu pătimaş?

                        – Nu te las, nu… Spune-mi bine

                        Că cu cine şi prin cine

                        Să mă înţeleg cu tine

                        Ca să vii seara la mine.

                        Peste vârfuri trece lună

                        Iar izvorul dulce sună

                        Merg alăturea călare,

                        Pier în umbră de cărare,

                        Iară cornul lui duios

                        Sună dulce dureros,

                        Mai încet în codrul verde

                        Se tot pierde, se tot pierde.

                     

Fotoliu de amurg - Ion Caraion

Viaţa mea a fost o cenuşăreasă

care nu şi-a mai găsit condurii.

Creşteau împrejur zorzoanele naturii,

iar zorile-ndemnau "hai" şi noaptea-mi spunea "lasă"...

Au stat constelaţiile cu pasărea de aur la masă

ca-ntr-o ghicitoare.

Dar pasărea sta în picioare

şi nimeni n-a ştiut.

Pâlpâia un înger de lut

pe umerii tăi fără nume,

iar taina şi-a tot pierdut fecioriile-n lume...

Acum e târziu, din pământ

ies calendare cântate de vânt

şi zăngăne, pe coifurile holdelor, lunile - 

din loc în loc, la câte-un sat...

Parcă aud vântul povestindu-mi rugăciunile

din care am plecat.