duminică, 17 decembrie 2017

Când crivăţul cu iarna… de Mihai Eminescu


                        Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

                        Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

                        Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

                        Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…



                        Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

                        S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

                        Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

                        Să cuget basme mândre, poetice poveşti.



                        Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

                        Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

                        Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

                        Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.



                        Orologiul să sune – un greier amorţit –

                        Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

                        Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

                        În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,

                        Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

                        Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

                        Din el o aud astfel cum voi să o aud

                        Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

                        Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

                        O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.



                        Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –

                        Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;

                        Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

                        Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

                        Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele

                        L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

                        În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –

                        La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.



                        Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,

                        Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

                        Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,

                        Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –

                        Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse

                        Şi glasul ei e cântec în line tremurări,

                        Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează –

                        Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

marți, 7 noiembrie 2017

Melancolie -Tudor Arghezi


Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aș voi să mi se pară.

Nicolae Labiş- Pământul

Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă,
Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,
Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,
Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.

Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă
O vrăjmaşă-ntruchipare coborând din basm punea
Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă
Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina.

Dunărenele întinderi, cu fântâni ţipând a sete,
Adunau ursuz sămânţa şi iubirea de ţăran,
Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete
Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan.

Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă
Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold.
Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pământul darnic
Şi de-aceea-i mângâi ţărna, prins de-un aprig, viu imbold.

De aceea mi se strânge inima când văd pe-alocuri
Închircite păpuşoaie, grâu-n spic purtând tăciuni.
Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa,
Când pământul însuşi cere mult visatele-i minuni?

Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri,
Înfioare-se pământul răscolit adânc de plug!
Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire
Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug.

De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grânelor de mâine,
Şi al turmelor de mâine miros bun de lapte cald.
Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii,
Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt.

Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină
Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.
De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină
Pe colacii după datini împletindu-se în opt!