Îmbucură-te ,om bun-Ioan Bocșa

Din an în an.

Colindul românilor departe de țară

Colindul românilor departe de țară

Când crivăţul cu iarna… de Mihai Eminescu

                        Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

                        Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

                        Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

                        Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…

                        Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

                        S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

                        Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

                        Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

                        Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

                        Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

                        Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

                        Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

                        Orologiul să sune – un greier amorţit –

                        Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

                        Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

                        În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,

                        Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

                        Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

                        Din el o aud astfel cum voi să o aud

                        Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

                        Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

                        O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

                        Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –

                        Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;

                        Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

                        Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

                        Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele

                        L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

                        În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –

                        La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

                        Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,

                        Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

                        Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,

                        Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –

                        Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse

                        Şi glasul ei e cântec în line tremurări,

                        Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează –

                        Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

Melancolie -Tudor Arghezi

Am luat ceasul de-ntâlnire

Când se tulbură-n fund lacul

Şi-n perdeaua lui subţire

Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit

M-am uitat cu dor în zare.

Orele şi-au împletit

Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind

Pe potecă solitară,

De departe, simt un jind

Şi-aș voi să mi se pară.

Nicolae Labiş- Pământul

Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă,

Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton,

Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă,

Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion.

Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă

O vrăjmaşă-ntruchipare coborând din basm punea

Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă

Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina.

Dunărenele întinderi, cu fântâni ţipând a sete,

Adunau ursuz sămânţa şi iubirea de ţăran,

Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete

Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan.

Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă

Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold.

Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pământul darnic

Şi de-aceea-i mângâi ţărna, prins de-un aprig, viu imbold.

De aceea mi se strânge inima când văd pe-alocuri

Închircite păpuşoaie, grâu-n spic purtând tăciuni.

Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa,

Când pământul însuşi cere mult visatele-i minuni?

Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri,

Înfioare-se pământul răscolit adânc de plug!

Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire

Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug.

De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grânelor de mâine,

Şi al turmelor de mâine miros bun de lapte cald.

Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii,

Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt.

Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină

Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.

De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină

Pe colacii după datini împletindu-se în opt!