BALADA lui CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,[1]
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare[2]
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.[3]
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,[4]
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!

Întoarcerea ţăranului de Adrian Păunescu

Apleacă-ţi fruntea de stăpân

spre brazda noastră milenară,

reânviat ţăran român

şi făcătorule de ţară…

Într-un pridvor cu busuioc

ascute briciul pus la grindă,

peste-un lighean muiat la foc

tu bărbiereşte-te-n oglindă.

Ai colindat ce-ai colindat

prin lumea veşnic friguroasă,

acum bine-ai venit în sat

mai cald e totuşi pe acasă.

Te-aşteaptă brazda s-o-nfloreşti

şi grajdul să-l îndeşi cu vite

şi vechi colinde româneşti

te mustră, parcă părăsite…

Ţăran român, Măria Ta,

să nu laşi câmpul tău să moară,

ţi-au dat strămoşii ce lucra,

cu mâinile-au făcut o ţară.

Dă iute briciul pe curea

şi bărbiereşte-te de-a rândul,

că vezi că azi e ziua ta,

care durează cât pământul.

La cimitir, pe la cei duşi,

coboară-n zori şi te închină,

să ungi ţâţânile la uşi,

deschide geamul spre lumină.

Repară gardul putrezit,

dă coama calului prin mână,

şi ca să simţi că ai venit

sleieşte apa din fântână.

Şi nu uita, din când în când,

să mai şi mori cum se cuvine,

în toţi urmaşii renăscând,

cum toţi strămoşii sânt în tine.

Ţăran român, Măria Ta,

îndreaptă căi ce se strâmbară,

prin tine ţara va dura,

că tu ai palma cât o ţară.

Mărul de lângă drum-Mihai Beniuc

Sunt măr de langă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai sa dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.
Când se-ncălzeşte-n primăveri sub soare,
În mine sunt puzderie de floare,
Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,
Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,
În semn de prea adâncă plecăciune,
De tot ce-aş vrea să spun şi nu ştiu spune.
În toamnă, când pe creangă măr de măru-i,
La pământeni cu dragoste mă dărui.
Când au pornit podoabele-mi să cadă
Şi vine blana groasă de zăpadă,
Eu strâng vârtos în rădăcini pamântul
Să nu mă smulgă din temeiuri vântul.
Şi an de an mi-i rodul mai bogat
Şi an de an mai gata sunt de dat.
Mi-s dragi copiii legănaţi în ramuri,
La gât cu mici bucăţi din sfinte flamuri.
Şi dragi îmi sunt şi fetele fecioare
Umblând prin crengi cu dalbele picioare,
Cu poala şi cu sânul plin de mere,
Râzând îmbujorate de plăcere.
Atunci mai uit pe-aceia care-au dat
Cu pietre-n rămurişul meu rotat,
Şi-mi amintesc cum astă-primăvară
Lângă tulpină-mi doi se sărutară,
Iar la plecare, el cu bucurie
Şi-a pus cântând o floare-n pălărie.
Sunt măr de lângă drum si fără gard,
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne, pe tine şi pe mine.

Novac şi corbul de Vasile Alecsandri

                        Fost-a, cică, un Novac,

                        Un Novac, Baba Novac,

                        Un viteaz de-al lui Mihai

                        Ce sărea pe şapte cai

                        De striga Craiova :vai!

                        El un fecioraş avea

                        Şi tot astfel îi zicea:

                        „Fecioraş, Gruiuţul meu!

                        Ascultă de ce-ţi zic eu,

                        Să nu cazi la vreun loc rău,

                        La loc rău şi mult departe

                        În neagra străinătate.

                        Dacă sorţii te-or purta

                        Ţările de-a vântura

                        Şi-n Stambul de a intra,

                        Tu de asta nu uita:

                        Vamă dreaptă să plăteşti,

                        Armele să-ţi oţeleşti,

                        Hainele să-ţi primeneşti

                        Ca să pari un biet sărac,

                        Să nu semeni a Novac,

                        Că nu-i turcilor pe plac.”

                        Grue-n Ţarigrad intra,

                        Vamă dreaptă el nu da,

                        De haine nu se schimba,

                        Ci pe uliţe se plimba

                        Tot în haine novăceşti

                        Cum e drag ca să-l priveşti!

                        Turcii toţi cât îl zăreau,

                        Între dânşii se grăiau:

                        „Ista-i Gruia lui Novac,

                        Lui Novac Cara-Iflac!”

                        Şi pe loc ei s-adunau,

                        Şi de Grue s-aninau,

                        Şi cu Grue se luptau

                        Şi pe Grue mi-l legau

                        Cu trei funii de mătase,

                        Din ele să nu mai iasă!

                        Dar când Grue se-ntindea,

                        Două funii se rupea,

                        Numai una rămânea,

                        Una lungă noduroasă,

                        Cât un braţ voinic de groasă!

                        Turcii iute-l cuprindeau

                        Şi-ntr-un beci îl închideau,

                        Lumea să n-o mai privească,

                        Soare să nu mai zărească!
                        II

                        Grue zace la-nchisoare

                        De trei ani lipsiţi de soare

                        Şi prin gratii lung priveşte

                        Cerul care străluceşte

                        Şi de dânsul nu-ngrijeşte!

                        Dor cumplit inima-i seacă,

                        Plâns de jale mi-l îneacă,

                        Când zăreşte despre soare

                        Cârduri, cârduri de cocoare,

                        Călătoare zburătoare

                        Şi de el nepăsătoare.

                        Iată, mări, cum plângea

                        Că departe, sus zărea

                        Un corb negru, corbişor

                        Ce zbura încetişor

                        Şi din aripi tot bătea

                        Şi cu jale croncănea.

                        Iar Grue se amăra

                        Şi din gură-amar zicea:

                        „Căci n-am durdă, pui de corb,

                        Zilele să ţi le sorb!

                        Ce tot ţipi şi croncăneşti,

                        Ori de mine te găteşti?”

                        Corbul se apropia,

                        Pe fereastră se punea

                        Şi din pliscu-i răspundea:

                        „Gruişor, drăguţul meu!

                        Ce mă blestemi aşa rău

                        Când umblu de rândul tău?”

                        „Alei! corbe, corbişor,

                        De vrei tu să-mi faci pe dor,

                        Ţine ineluşul meu

                        Şi du-l unde voiesc eu,

                        În munţii Catrinului,

                        În pădurea Pinului

                        La condacul lui Novac,

                        Lui Novac, Baba-Novac.

                        Şi mă jur că de-oi scăpa,

                        Pe tine te-oi adăpa

                        Nu cu sânge păsăresc,

                        Dar cu sânge păgânesc!”

                        Corbul vesel croncănea,

                        Inelul în plisc punea,

                        Aripile-şi întindea,

                        Şi pe cer el se zărea,

                        Întâi ca un porumbaş,

                        Apoi ca un lăstunaş,

                        Apoi ca un bondăraş

                        Şi-n zare dacă-ajungea,

                        El din zare se ştergea.

                        III

                        În munţii Catrinului,

                        În pădurea Pinului

                        Odihnea Baba-Novac

                        La umbra unui copac,

                        Şi prin vis el tot vedea

                        Pe feciorul său Gruia.

                        Iată-un corb că se ivea

                        Şi pe-o creangă se punea

                        Chiar deasupra capului,

                        Capului Novacului:

                        Corbuleţul uşurel

                        Avea-n pliscu-i un inel

                        Care jos cădea din el

                        Chiar în barba lui Novac,

                        Lui Novac, Baba-Novac.

                        Adormitul se trezea,

                        Şi inelul cât vedea,

                        Scotea haine novăceşti,

                        De punea călugăreşti,

                        Scotea cuca de Novac

                        Şi punea un comănac,

                        Şi-ncăleca voiniceşte,

                        Şi purcedea vultureşte,

                        Cu desagi, cu buzdugele

                        Pline de mahmudele.

                        El mergea şi iar mergea,

                        În Ţarigrad ajungea,

                        La divan că se ducea

                        Şi din gură-aşa zicea:

                        „Auzit-am, auzit

                        De-un voinic ce mi-aţi robit,

                        Iată-mă-s că am sosit

                        Să vi-l plătesc îndoit”.

                        El desagii deşerta,

                        Turcii toţi năvală da,

                        Şi pe jos se tăvălea,

                        Unul pe-altul se-mpingea.

                        Iar Novac că alerga,

                        Pe Grue mi-l dezlega,

                        Un paloş în mână-i da

                        Şi din gură cuvânta:

                        „Bate tu marginile,

                        Eu să bat mijloacele,

                        Că le ştiu soroacele.”

                        El tăia la turci, tăia

                        Până ce bine ostenea,

                        Apoi iute purcedea

                        Amândoi de se ducea

                        În codrii Catrinului,

                        În pădurea Pinului,

                        Unde corbii locuiesc

                        Şi ca frunza se-nmulţesc

                        Şi bine hălăduiesc!

Aleanuri-Boris Ioachim

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti…
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Octavian Goga - Cântece

I
Tu n-ai la uşa ta zăvor,
Nici lacăt n-ai la tindă,
Tu n-ai la uşa ta zăvor
Când eu, ca hoţii, mă strecor,
Şi bietul suflet călător,
La pragul tău colindă.

Tu mă auzi şi mă-nţelegi
Şi-acelaşi vis ne poartă,
Tu mă auzi şi mă-nţelegi,
Dar popi, cu cartea lor de legi,
Şi pravilele lumii-ntregi,
Îţi străjuie la poartă.

II

Mor azi zâmbetele mele,
Moare-ntreaga vraja firii,
În paharul din fereastră
Mor la noapte trandafirii.

Nici de cântec din tilincă
Nu mai tremură brădetul,
Jos la marginea dumbrăvii
Se usucă zmeuretul…

Mor poveştile în pragul
Nopţilor la şezătoare,
Moare-o stea-n adâncul mării,
Şi iubirea noastră moare.

Eu rămân să ţes statornic
Cântecul de îngropare:
Zilelor de săptămână,
Zilelor de sărbătoare.

III

E îngropare azi la mine,
Din ochii veşnicelor stele
Cad razele tremurătoare
La groapa visurilor mele.

Se zbuciumă înfiorată
De-un tremur geana lor de aur,
Atât de jalnică-i povestea
Înmormântatului tezaur.

Truditul suflet se întreabă:
De ce chiar cea mai dragă mână
Ursită-i pe sicriu s-arunce
Întâiul bulgăr de ţărână?

IV

De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Nu-i vina ta… Aşa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii;
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii…

Şi cine s-ar opri să plângă
O frunză veştedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Şi râd în răsărit de soare?…

V

Atât de veche-i îngroparea,
Nici sufletele nu ne dor,
Şi tot îmi mai răsai din neguri
Îşi au şi morţii dreptul lor…

În nopţile de primăvară
Revin aducerile-aminte,
Şi mintea, pasăre răzleaţă,
S-abate-n drum peste morminte.

De ni se-ncrucişează drumul,
Îndureraţi noi ne zâmbim…
Nu-ţi par şi zâmbetele noastre
Ca două flori din ţintirim?

VI

Primăvară, primăvară…
Zâmbetul întregii firi,
Dragoste de fluturi galbeni
Şi de galbeni trandafiri.

Primăvară, primăvară…
Tremură luna bălaie,
Dorm doi pui de rândunică
Sub o straşină de paie.

În ungher, părăginită,
Doarme hârbul de ghitară –
Va mai fi şi pentru tine
Primăvară?…

Numai cântând-Alexandru Andrițoiu

De-a pururea pierdutele Arcadii
ale acelei vârste. Toate dor.
Privesc, de-un timp, prin gene, ca prin gratii
spre zone care nici nu mă mai vor.

Ca de la morţi, nu mai primesc scrisori,
s-a rupt, se pare, roata diligenţei
pe harta cerului, la trecători,
la hanul tainei şi-al indiferenţei.

Şi iată-mă-s, uşor de tot, la Linus,
care plutea pe vârf de spice-n mers.
Ceva m-atrage înspre polul minus,
spre marginile altui univers.

Doar cântecul, atâta-mi mai rămâne,
în forma unor ramuri să-l aşez
şi păsări să poftesc să mi-l îngâne-n
domesticirea dulcilor amiezi.

Doar cântecul dă zilei sărbătoare,
o mai înduplecă sunând din nou,
el, izvorâtul veşnic din sudoare
şi chinuitul de-a avea ecou.

Vrem, prelungindu-l, să ne prelungim
extatici, din etate în etate,
înlocuind cu un amurg sublim
uscata spaimă de eternitate.