O tristeţă întarzie în mine
cum zăboveşte toamna pe câmp,
nici un sărut nu-mi trece prin suflet,
nici o zăpadă n-a descins pe pământ.
Cântecul trist, căntecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfinţit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
şi răspunde din umilinţa tălăngilor.
E toata viaţa care doare aşa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunşi la cer,
între apele ce-şi urmează albia,
între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp
şi între frunzele care se dau în vânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu