Covorul oltenesc-Margareta Sterian

Covorul oltenesc e o grădină
în care păsările stau la soare
și ciugulesc mărgăritare
iar șerpi perfizi ce unduiesc din loc în loc,
le-adulmecă cu limba lor de foc.

Deoparte, mai spre margini de grădină,
ca o lumină curge o apă vie,
din apă plantele frunzele-și desfac,
sunt frunze sau mici insuli de smarald
sau peștișori ce, ritmic înșirați,
se-aseamănă-ntre ei ca doispce frați?
Ici-colo flutură evantalii egiptene
cu lungi stamine ca întoarse gene...

De-ai trecut apa, dai iarăși de flori:
acesta e chenarul exterior
adesea roș cu zimți cărămizii sau altcumva -
așa cum zâna care l-a țesut îl vrea
și legea lucrului aicea se vădește,
aicea obârșia și rânduiala - stilul -
ca într-o carte se citește
și nu mai e nevoie de nume și de an:
în trăinicia firului,
dârzenia culorilor,
desenul păsărilor și al florilor
visează și muncește,
adună viață și o risipește
un neam.

Numai oamenii-Ion Caraion

Zăpada a învăţat să fie zăpadă, buruienile să fie buruieni ,vântul să fie vânt.
Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.

Lordul John-George Coșbuc

Se zvonise prin ziare
Că-n Irlanda e-ntr-un sat
Un bărbat grozav de tare.
Lordul John, prinzând de veste
Cine e şi de-unde este,
Pleacă-n grabă ca să vadă
Dacă e adevărat.
Ca mulţi lorzi de viţă veche
Din întunecatul Nord,
Lordul John e-ntr-o ureche:
Fluieră pe drum şi cântă
Şi e cel dintâi la trântă.
Şi-i voinic fără pereche
Şi e cel mai tare lord.
A găsit în urmă satul;
Pe ţăran el l-a găsit
Ocupat cu măturatul
Curţii. Şi, ochindu-l bine,
Lordul drept spre dânsul vine
Şi descalică degrabă
Făr-a zice „bun sosit“.

Ş-apoi gata de luptare!
– „Tu eşti Willy Spucker?“ – „Eu.“
– „Spun că eşti grozav de tare
De ţi-a mers cuvânt prin lume,
Eu din Londra vin anume,
Să ne punem la-ncercare.
Trântă deci cu tine vreau!“

Willy Spucker se cruceşte,
Simte palmele că-i ard,
Leneş târnul şi-l propteşte;
Scuipă-n palme şi se-ntinde
Şi pe lord de brâu îl prinde,
Sus o dată-l răsuceşte
Şi-l azvârlă peste gard.

– „O să stau acum cu tine
Să mă lupt ... Mai vrei ceva?
Auzi tu, cu ce gând vine!“
Lordul John privind cu jale
Şi tinându-se de şale:
– „Să-mi azvârli, te rog, creştine,
Şi cel cal, să pot pleca!“

Condamnarea la toamnă-Adrian Păunescu

Nu e toamnă cum ești tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pământ,
vara decăzu.

***

Dacă pădurea ne condamnă
la nostalgie, fără rost,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
așa cum poate n-a mai fost.

***

Atâtea taine nepătrunse
ne cad în brațe la un semn
și suntem îmbrăcați în frunze
și căptușiți c-un fel de lemn.

***

În râu sunt două lăzi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumoși, bolnavi de fiere,
către cerboaice care nasc.

***

Și ziua e atât de mică
încât n-ai vreme de-un salut,
și-un fum noptatec o complică
și săptămâna a trecut.

***

Mai e în tot un pic de vară,
dar pături aspre ne-nsoțesc,
la orice drum mai lung afară
prin clai de aburi nefiresc.

***

Mai am senzația că toate
pot fi și altfel decât sunt,
dar munții-mi pun poveri în spate
și simt că port pe tălpi pământ.

***

Acum și fiarelor li-i foame
și ies lunatice la drum,
pădurea este numai drame
și-o mai salvăm cu câte-un fum.

***

Dar ea, deodată, ne condamnă
la nostalgii și la păcat,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
și-atât de singur m-ai lăsat

O scrisoare de la Muselim-Selo -George Coșbuc

Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.


Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici detot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa -
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.

Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.

Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot -
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie -
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

Din părul tău-Lucian Blaga

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
că valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău --
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Limba românească-Gheorghe Sion

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.


Fraţi, ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiţi!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Balada milionului-Ionel Fernic

„Milion cu şase nule şi c-un băţ în fruntea lor!

 Numai cât gândesc la tine, fără voie mă-nfior,

 Cugetând umplut de scârbă şi scuipând ca un
birjar

 Câte hârci neputincioase nu te au în buzunar

(…)
 Câţi poeţi cu plete negre nu suspină, milion ,

Cerşind dragostea iubitei, cu chitara, sub balcon .

 Milion, stăpân al lumii şi rival cu Dumnezeu,

 Te urăsc cu-nverşunare, fiindcă… nu te am şi eu!“.

Pe lângă plopii fără soţ… de Mihai Eminescu

                      Pe lângă plopii fără soţ

                        Adesea am trecut;

                        Mă cunoşteau vecinii toţi –

                        Tu nu m-ai cunoscut.



                        La geamul tău ce strălucea

                        Privii atât de des;

                        O lume toată-nţelegea –

                        Tu nu m-ai înţeles.



                        De câte ori am aşteptat

                        O şoaptă de răspuns!

                        O zi din viaţă să-mi fi dat,

                        O zi mi-era de-ajuns;



                        O oră să fi fost amici,

                        Să ne iubim cu dor,

                        S-ascult de glasul gurii mici

                        O oră, şi să mor.



                        Dându-mi din ochiul tău senin

                        O rază dinadins,

                        În calea timpilor ce vin

                        O stea s-ar fi aprins;



                        Ai fi trăit în veci de veci

                        Şi rânduri de vieţi,

                        Cu ale tale braţe reci

                        Înmărmureai măreţ,



                        Un chip de-a pururi adorat

                        Cum nu mai au perechi

                        Acele zâne ce străbat

                        Din timpurile vechi.



                        Căci te iubeam cu ochi păgâni

                        Şi plini de suferinţi,

                        Ce mi-i lăsară din bătrâni

                        Părinţii din părinţi.



                        Azi nici măcar îmi pare rău

                        Că trec cu mult mai rar,

                        Că cu tristeţe capul tău

                        Se-ntoarce în zadar,



                        Căci azi le semeni tuturor

                        La umblet şi la port,

                        Şi te privesc nepăsător

                        C-un rece ochi de mort.



                        Tu trebuia să te cuprinzi

                        De acel farmec sfânt,

                        Şi noaptea candelă s-aprinzi

                        Iubirii pe pământ.

Alt chip-Barbu Paris Mumuleanu

Vremea-nalţă şi râdică,
Vremea face, vremea strică,
Vremea suie şi coboară,
Vremea surpă şi doboară,
Vremea schimbă şi preface,
Şi războaiele şi pace,
Vremea toate răzvrăteşte,
Schimbă şi schimonoseşte,
Vremea pe vericine-nvaţă,
Vremea dascăl şi povaţă,
Vremea din linişte bună,
Face vânturi şi furtună,
Vremea iar după furtună,
Face şi linişte bună,
Vremea bucură,-ntristează,
Suie-n tron şi destronează,
Vremea-nalţă, vremea creşte,
Vremea iarăşi micşoreşte,
Toate sunt de vreme-aduse,
Toate la vreme supuse

Vox in deserto-Alexandru Philippide

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

Spre chipul tău-Grigore Vieru

Departe nu alerg ca râul,
Căci cine uită se destramă.

Cu roua spicului sub pleoape
Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt şi-aproape:

Spre chipul tău de aur, mamă,
Şi-mi curge sufletul ca grâul.

Iancu Jianul -Baladă populară culeasă de Gh.Dem Theodorescu

                        Foicică trei gutui,
                        Trei gutui, trei alămâi,
                        Iancule, de unde vii?
                        - Ia, d-aci, de peste Jii!
                        - Iancule, ce-ai târguit?
                        - Dat-am aur și argint
                        Pe vro cinci oca de plumb,
                        Să duc la băieți în crâng;
                        Că băieții, făr-de minte,
                        Risipesc la gloanțe multe,
                        Nu le stă nimeni-nainte
                        Și nu știu trage la ținte:
                        Că băieții, cam zglobii,
                        Trag la naiba, prin pustii,
                        Nu ca mine, -n cărnuri vii!
                        Până vorba nu-mi sfârșea,
                        Iacătă-mi și potera,
                        Bat-o Maica Precista!
                        Iar ceaușul poterii,
                        Slujitorul domniei,
                        De-l vedea,
                        Îi tot zicea:
                        - Iancule,
                        Jiianule,
                        Ado-ncoace povara,
                        C-o să-ți vie greu cu ea
                        Și dă-te de voia ta,
                        Să ne scapi de vro belea!
                        - Ba de voie nu m-oi da,
                        Nici povara nu mi-ți lua,
                        Că mi-am dat bănuți pe ea!
                        - Iancule, român turcit,
                        Ce te porți așa gătit,
                        Numa-n aur și argint
                        Din creștet până-n pământ?
                        - De mă port așa gătit,
                        Dumnezeu m-a dăruit!
                        - Iancule, român turcit,
                        Lasă-te de haiducit,
                        Lasă-ți nebuniile,
                        Lasă-ți haiduciile,
                        Să-ți dau boieriile!
                        - Ba eu, zău, de m-oi lăsa:
                        Tu cu boieria ta,
                        Eu cu haiducia mea;
                        Că ce câștigi tu-ntr-o vară,
                        Eu câștig numa-ntr-o seară
                        Și beau cu mândra-ntr-o toamnă!
                        M-a făcut maica voinic,
                        Să n-am frică de nimic;
                        M-a făcut maica fecior,
                        Să dau taichii ajutor:
                        Să mă țiu pe la strimtori,
                        Pe la munți, în trecători,
                        În drum, pe la negustori,
                        Când se-ntorc din Râureni
                        Cu punga cu gălbiori
                        Și cu murgii sprinteori!
                        Și cum sta
                        Și cum vorbea,
                        Bine vorba nu-mi sfârșea,
                        Pinteni murgului că da,
                        Trei pistoale slobozea,
                        Nevăzut că se făcea
                        Și gonea, măre, gonea,
                        Pân-la Olt că-mi ajungea,
                        Dincolo de Slatina;
                        Până-n malul Oltului,
                        La capătul podului.
                        - Foicică de lipan,
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul!
                        - L-oi trage
                        De mi-i da ortul!
                        - Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Ai auzit d-un Jiian,
                        D-un puișor de oltean
                        Și d-un hoț de căpitan
                        Ce căznește pe podari,
                        Bea vin de la cârciumari,
                        Ia mieii de la ciobani
                        Și pâinea de la brutari,
                        Bea, mănâncă, nu dă bani?
                        Că d-oi sta să tot plătesc,
                        Geaba că mai haiducesc!
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul,
                        C-aicea te calcă focul
                        Și te prăpădesc cu totul.
                        Trage podul mai d-a drept,
                        Că-ți trimet un plumb în piept,
                        Trage podul mai la vale,
                        Că-ți trimet un plumb în șale!
                        Dar decât para la pod,
                        Mai bine cu murgu-not,
                        Că mi-e murgul nescăldat,
                        Astăzi l-am încălicat,
                        rec prin Olt ca pe uscat;
                        Că mi-e murgul scurt în gât,
                        Scurt în gât și lung în trup,
                        Trec prin Olt de nu mă ud!
                        Foicică trei granate,
                        Trecu Oltul d-aia parte,
                        Ciocoi l-întreabă de carte,
                        El i-arată pușca-n spate
                        Și din ochi dacă-l privește,
                        Pleacă și mi-l spovedește:
                        - Floricică usturoi,
                        Usturoi în patru foi,
                        Bată-te crucea, ciocoi,
                        De te-oi prinde-n sat la noi,
                        Să-ți dau măciuci, să te-moi!
                        Unde văz ciocoi pe drum,
                        Și mi-l văz mai albăstrând,
                        Mă fac broască pe pământ,
                        Numai cât un pui de cuc
                        Și iau pușca să-l împușc,
                        Să-l lovesc unde mi-l doare,
                        La netezul părului,
                        Unde-i păs ciocoiului,
                        Unde-i greu voinicului,
                        În calea sufletului.
                        Frunzuliță lemn uscat,
                        Aoleo, ciocoi bălțat,
                        Sunt trei ani de când te cat,
                        Sunt trei ani ș-o săptămână,
                        Pân'te-oi dobândi la mână,
                        Să-ți iau pielea de pe cap,
                        Să-mi fac toc la măzărac,
                        Și pielea de pe picioare,
                        Să-mi fac tocuri la pistoale!

Ecouri-Veronica Porumbacu

Aş vrea să sparg obloanele
să năvălească înăuntru lumini nemaivăzute.
Să mă urc în carul mare, şi să-l mân, fără cai,
Pe cărări neştiute.
Să îmbrăţisez toţi copiii de pe pământ.
Să citesc toate cărţile ce-au fost scrise şi sunt.
Să leapăd toată frunza ce-am tăiat-o câinilor
în ultimii ani
Să zgâriu tot mucegaiul şi cotul să-l simt între golani.
Să sparg temperaturile constante cu aburi de sute de grade.
Să sparg cu pietre inerţia din oamenii cumsecade.
Să usuc cu arşiţă nouă câte lacrimi au curs pân-acum
şi să dau la o parte pereţii care ne-ar sta în drum.