E luptă cumplită, pe viață și moarte:
De-o parte, nebune, sălbatice hoarde, barbarii ce vin ca năucii,
De alta, o mână de oaste vitează, - năpraznici Arhangheli ai Crucii.
Din toată cetatea spre care puhoiul orbește-acum vine,
Mai sunt în picioare doar niște ruine:
Doar ziduri crăpate, pe care stă cerul,
Și'n mijlocul căror își țipă urgia zăpada și ghiața și gerul ...
Aici își găsi-vor mormântul oștiri înfrățite-a trei nații:
Românii, Germanii, Croații ...
Dar, pân'or cădea, - în ruinele-acestea își au adăpost Cruciații ...
Ei, ziua și noaptea, cu armele toate,
Loviri dau cumplite puhoiului greu;
Se clatină'n lupte smintitele gloate
Ce n-au omenie și nici Dumnezeu,
Dar oastea creștină, puțină la număr, să'nfrângă puhoiul nu poate,
Și'n jurul ei cercul se strânge mereu ...
Vitejii știu bine că moarte e-aproape ... Cu-ai lor, legătura e ruptă ...
Vrăjmașul le cere să'nchine drapelul, dar ei nu vor viață, ci moarte prin luptă ...
Sub focul obuzelor grele, mușcați de urgiile gerului,
Cu hrana aproape sfârșită, ei știu că de-acum sunt ai cerului ...
Nici somn, nici odihnă de-o clipă, ci luptă mereu ne'ntreruptă ...
Primejdii de moarte le-amenință Țara, - și'n suflet cu Patria luptă!
Icoana ei dragă, - în raze de soare, -
Prin vifor vitejii o văd și-o desmiardă:
Căminele scumpe și luncile'n floare,
Și munții, și codrii cu-argint în izvoare ...
O mie de vieți ar da fiecare, dar Patria lor să n-o piardă!
Și iureșu'ncepe mai crunt ca'nainte: din față, din spate, din flancuri ...
Sălbatecii urlă, venind vijelie, - pe cai și pe sute de tancuri ...
Scrâșnind din măsele, dând flăcări pe nări, în goană vin monștrii de-oțel;
Din urmă, puhoiul aleargă la fel,
Și mii de obuze țintesc să doboare din creasta cea naltă viteazul drapel ...
Ci sus pe ruină, drapelul stă'n zare
Și fâlfâe'n vifor, mereu glorios,
Iar jos, -
Pe cât de puțină, - pe-atâta-i de mare
Viteaza oștire ce crede'n Hristos!
Puhoiul atacă de opt săptămâni;
De sânge fierbinte, tributul e greu ...
În fiece luptă cad mii de păgâni,
Iar cercul se strânge, se strânge mereu ...
Acum cruciații, în ghiarele foamei, - sfârșit fiind totul din ce-aveau spre trai,
Jertfesc din șoimanii tovarăși de lupte și'ncep să-și mănânce sărmanii lor cai, -
Aceasta făcând-o nu'n dorul de viață, căci ei încheiat-au cu viața socoata,
Ci'n gloata păgână să tragă mereu - să moară odată cu gloata ...
Dar iată că ultimul glonte e tras ... Ion asvârli cea din urmă grenadă
Și nici un obuz nu mai e de trimis, în hoarda vrâjmașă să cadă.
" - Ah, turmă de oameni cu suflet de câini,
Acuma e ceasul din urmă ...
Un iureș năpraznic, cu armele'n mâini,
Să nu ne mai uite sălbateca turmă!"
Porunca tunată, străfulgeră'n toți! Mileniu e-acuma clipita fugară ...
Un gând, - cel din urmă, - aleargă spre Țară!
Cei dragi, fiecărui, o lacrimă cer,
Iar lacrima'n gene înghiață de ger ...
O cruce grabită își fac acum toți
Și, - vifor ei înșiși, ca viforul orbi, -
S'aruncă'n puhoiul cel mare de hoți,
Să dea cât mai multă mâncare la corbi!
Un urlet de fiare pe care le'njunghii, zbucnește din greul încaer ;
Văzduhul cu surle de vifor prelung, se umple de-al hoardelor vaer ...
Acum baioneta e fulger aprins și armă de armă se frânge;
Vrăjmașele piepturi străpunse adânc, revarsă șuvoaie de sânge;
Zăpada se face ca purpura toată, roșită de-a sângelui spumă ...
Când arma se frânge, svârlită-i departe și mâinile-clește, sugrumă!
Dar, clipă cu clipă, își pierd Cruciații puterea măreței lor fapte
Căci lupta se duce, nu unul cu unul, ci unul se luptă cu șapte!
Cu cele din urmă puteri ce mai au, vitejii rămași cei din urmă,
Mai fulgeră'n turma de fiare, - dar cad, - și-i calcă sălbateca turmă ...
Huidumele -tancuri trecând peste ei, le pârâe trupul sub tone de fier,
Și până la unul, vitejii toți pier,
Și jertfa supremă-a iubirii de Țară, se'nalță de-a dreptul la cer ...
Slăvită vă fie în veci amintirea, viteji fără seamăn, cu suflet de pară,
Eroi de legendă, căzuți pentru Țară,
Căci, Patriei voastre, voi fi-veți de-a pururi Arhangheli de pază și stânci de hotar,
De care dușmanii zdrobiți au să cadă și-n veci nu va trece puhoiul barbar!
