Dorul - Marin Sorescu

Îţi pâlpâie în suflet

Ca floarea lumânării;

Sfios ca fata mare

El arde uşurel,

Dar numai o suflare

De vânt din largul mării

Şi poţi s-aprinzi pământul

Cu focul dat de el!

FRIGUL IERNII de Victor Hugo

E iarnă, drumu-i troienit

Și-i viscol și ești întristată

Că oamenii s-au înrăit,

Ce rece vânt porni să bată!

Câmpia doarme sub zăpezi,

Cețoase zile-s, nopți de smoală,

Închide geam și ușă! Vezi

Că frigul iernii dă năvală.

Deschisă inima s-o ții,

Lumina zilelor de scade

Las’ dragostea cu raze vii

Să fie soare-n geam ce arde.

Nu crede celor ce vorbesc

De fericiri, nici celor care

Se cred cu har dumnezeiesc,

Iubirii doar să-i dai crezare.

Iubirii, care-i pe pământ

Luceafăr, luminând prin ceață

Și bezna nopții spintecând

Pe cerul pașnic când se-nalță.

Iubește! Speră ne-ncetat!

În a ta inimă curată,

Unde mi-i versu-naripat,

Păstrează tot ce-a fost odată.

Rămâi cu-același crez oricând,

Spre nobil gând mi te avântă.

Nu-i condamna pe oameni când

Gresesc din neștiință. Frântă

Nu da-napoi, nu te-ngrozi

De-al lumii rău și dușmănie, 

Făclie-n noapte și în zi

Iubirea inimii să-ți fie.

Dacă ies demoni înrăiți

În calea ta nu te ascunde,

Tu, om cu sufletul de sfinți,

Cu bunătatea le răspunde.

Venin în inimă purtând

Îți va fi inima de gheață,

Tu să zâmbești, să ai oricând

Lumini de curcubeu pe față.

E aspră iarna, dar nici ea

Să stingă soarele nu poate!

Iubirea veșnică se vrea

Ca stelele din ceruri ‘nalte.

 

Balada uşilor închise -George Ţărnea

Nu-ţi cer mai mult decât să ai răbdare - 

Încă o noapte şi înc-un răsărit - 

Cu tot acest răstimp care mă doare,

Şi-am să mă-ntorc de unde am venit.

.

Fără putinţă a mai fi să-mi caut

Întoarcerea spre tine, cât de cât,

Acord perfect cu sunete de flaut

Şi lacrimi oarbe înnodate-n gât.

Ne mai despart doar câteva secunde,

La frontiera dintre azi şi ieri,

Nici chiar formal să nu mă-ntrebi pe unde

Îmi voi purta aceste mângâieri

Din care tu ai consumat în grabă, 

Ca dintr-un fruct exotic şi cărnos,

Dar te-ai desprins şi ţi-ai văzut de treabă, 

Lăsându-mi urme-n fiecare os.

Nu-ţi cer mai mult, acum şi într-o doară,

Decât să-ţi fie bine, mai ales.

Când va incepe, totuşi, să te doară

Ce-ţi pare astăzi greu de înţeles

Şi să alergi cu braţele deschise

Spre cineva anume, dar atunci

Să fie-nchisă uşa dinspre vise

Şi, printre lacrimi, să-ți adoarmă prunci.

Vorbe cu Tâlc-Vasile Militaru

În grădina largă-a vieţii, omul seamănă cu-o floare:

Vine toamna ... cade bruma ... Biruită, floarea moare,

Dar rămâne amintirea celor buni, care-şi iau drumul,

Cum din floarea-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul!

Pururea, înţelepciunea are culmi ce urcă-n stele

Şi, de veacuri, fericirea stă pe culmile acele.

Aşadară, fericirea, în zadar o cată unii,

Dacă nu pot să atingă culmile înţelepciunii!

Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc de azi pe mâine,

Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine

Şi, de câte ori mă vede, prin ogradă sau în prag,

Câinele, cu-a lui privire, îmi arată - atâta drag,

Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte

Mai duios, el n-ar fi-n stare să mi-o spună prin cuvinte ...

Un argat, ţinut de milă şi sătul numai de bine,

Cu nespusă vrăjmăşie caută mereu la mine

Şi, din ambele fiinţe căror astfel le dau pâine,

Eu mă-ntreb în toată clipa: "Care-i om şi care-i câine?"

Sfânta moarte, totdeauna secerând după-al ei plac,

Nu-ţi ia-n seamă bogăţia; când te ia, te ia sărac.

Pentru că, întreg avutul ce în viaţă tu l-ai strâns,

Ea îl dăruieşte celor cari te duc la groapă-n plâns,

Ca şi cum ar vrea să-ţi spună: "Ai strâns aur ca tezaur,

Pe când Dumnezeu îţi cere numai sufletul de aur!"

De-ai primit un dar, tu cată bucurii prea mari să n-ai;

Cei mai mulţi, când îţi fac darul se gândesc: ce-o să le dai?

Bogăţia, ca femeia, câte-odată stă de şagă:

Vine pe neaşteptate şi te lasă când ţi-e dragă!

Dacă vrei vrăjmaşul de-astăzi să te-mbrăţişeze mâine,

Pentru piatra ce-ţi aruncă, tu aruncă-i lui o pâine.

Tigrul, gata să sfâşie, îl vei face astfel câine!

Poţi găsi, când ai pierdut, un ac în aria cu grâu,

Un cal sălbatic în pustiuri, un peştişor scăpat în râu,

Un corb în noapte când nu ard, pe cer, nici stelele, nici luna,

Dar cinstea ta, când ai pierdut-o, pierdută-i pentru-ntotdeauna.

În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,

Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu.

De trei ori: vai ţie, mamă, în asemeni greş, că mâine,

Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine!

Bucură-te, Ţară!...-Vasile Militaru

gânduri intr'o zi festivă

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,

Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!

Şterge-ţi lacrima din gene!... Ce oftezi într'una frântă,

Când atâtea muzici cântă?...

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,

Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!

La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,

Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri "mutilaţi"?...

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,

Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!...

Foametea şi desnădejdea tu n'ai drept să ţi-le spui

Ţară scumpă, nimănui,

Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?...

Cine să-ţi ogoae plânsul?... Să te-audă, cine poate,

Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?...

Cui, o lacrimă să'i pice,

Că 'n bordei n'ai foc pe vatră,

Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,

Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?...

Cum vrei oare, scumpă Ţară,

Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,

Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz

Şi, când ceri să intre 'n ocnă, scuipă 'n bietul tău obraz?!

Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,

În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?

Celor cari într'una rod

Multul gliei tale rod, -

Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?...

Dar... mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,

M'am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.

Azi e sărbătoare sfântă,

Când, - deşi flămândă eşti, -

Nu se plânge, ci se cântă

Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?...

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,

Să le faci dreptate cer:

Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,

Pentru ca tu s'ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;

N'au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,

Ca să ţi-se 'nfigă 'n glie gloatele de venetici!...

N'au căzut pentru desfrâul

Hoţilor ce'ţi fură grâul,

Ţară plină de belşug,

Nici, - când lor le crapă burta, - tu să tragi flămândă 'n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,

Şi, - cum cer ai tăi Arhangheli, - judecata s'o'ncepi mâine

Ori destinului tău mare fir de aur ştii să'i torci,

Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!...

Bătrânul cerşetor - Adrian Păunescu

La colţul străzii e un cerşetor

Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume

Decât aceea unde, fără nume,

El ispăşeşte râsul tuturor.

Adolescenţii se mai ţin de glume

Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,

El e bătrân şi înţelegător,

Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.

Şi cine observă, înt-o doară,

Ca el e-aici din vremuri de demult,

Imperturbabil, în acest tumult,

El, cerşetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,

În el e Dumnezeu, ce stă de paza.

TÂRZIU, CÂND ZĂPEZILE SUNT ALBASTRE - Fănuș Neagu

Băiatul se numea Bănică, iar cățelul, pentru că fusese prins de două ori cu botul într-o cratiță, primise porecla Tocănel.

Era în februarie, ninsese o zi și o noapte - acum zăpezile acopereau geamul până la două palme de marginea de sus a cercevelelor și ei ședeau în odaie: Bănică în pat, iar Tocănel lângă ușă, vârât într-un ciorap de lână, căruia băiatul îi deșirase laba, transformându-l astfel într-un costum, pe care cățelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieșea afară în aer. Soba frigea - ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină - și undeva, într-o spărtură a peretului, cânta un greier, parcă bătându-și joc de vântul care gonea pe sub streșini, răsucind zăpada și aruncând-o peste coama salcâmilor.

- Tocănel, zise Bănică, ținând ochii închiși, moleșit de căldură, spune-i ticălosului ăla să tacă !

- Eh, dac-aș ști unde e ! făcu Tocănel.

O pasăre trecu pe la geam, atingându-l cu vârful aripii.

- Parc-a bătut cineva, spuse Tocănel.

- O vrabie. A trimis-o cocoșul de lemn de pe stâlpul porții. L-au îngropat zăpezile, îngheață.

- Și e prietenul nostru, spuse Tocănel. Astă-toamnă, când se culegeau viile, te-ai suit în spinarea lui și te-a dus să culegi nuci din podgorie.

- Nu e chiar așa, răspunse Bănică, te-am mințit. M-am suit în spinarea lui și m-a dus în luncă, unde s-a întâlnit cu toți cocoșii de lemn din sat. Era lună plină și ei toți ședeau  roată în jurul salcâmului unde-am stat noi o zi ca să prindem iepuri. Erau acolo și douăzeci de puișori și ei voiau să-i învețe să zboare. Ăștia micii sunt foarte proști, dau o dată din  aripi și cad pe pământ. Cocoșul nostru mi-a zis: „ Bănică, te-am adus până aici și dacă vrei te ridic până la nori, unde plouă  mereu, ce vezi acum să nu spui la nici un om, te juri ?” „Mă jur”. „Bine”, a zis el, și atunci a venit la mine un cocoș bătrân, ăla din poarta lui nea Lache Petcu, care are pene roșii și coada albastră, a venit, a desfăcut aipile și mi-a zis: „ Bănică, ia puișorii noștri în sân, urcă-te în salcâm și dă-le drumul ”. M-am suit și scoteam câte unul din sân, îl țineam în palmă o clipă și pe urmă îl aruncam ușor în aer. Jos, între niște tufe de cătină, cocoșii bătrâni puseseră un polog cu grăunțe, și puii se căzneau să ajungă acolo și nu mai picau ca bolovanii. Era lună și toți erau vii, că pe lună, când doarme toată lumea, prind viață și se duc de la o poartă la alta să mai schimbe o vorbă.

- Dar la nori ai ajuns ? se interesă Tocănel.

- Nu s-a putut. Tot cerul era albastru și nu se vedea nici o urmă de nor. O să mă duc cu el cu albinele din livadă, care  au un coș mare pentru cules miere și câteodată iau și ele câte un băiat și-l poartă din floare în floare și la nori, unde beau apă.

- N-o să te duci, pentru că și pe ele le-a astupat zăpada, spuse Tocănel. Nici eu, da nici tu !

- Ascultă, se-nfurie Bănică, o să-ți dau vreo două peste bot.

- N-ai decât. Dar să știi că nu mai vorbesc cu tine, am să vorbesc numai cu cățeii.

- Și eu am să te trag de zgardă în zăpadă și-ai să degeri.

- Până una-alta degeră cocoșul. Și nici albinele n-o duc mai bine. Ai vreo idee cum să le scăpăm ?

- Da, zise Bănică, intră sub pat și dă-mi roatele de la căruț.

Tocănel se strecură sub pat și rostogoli roatele în mijlocul odăii.

- Greierul e aici, se auzi vocea lui, ce fac, îl plesnesc ?

- Lasă-l, răspunse băiatul, ne răfuim noi cu el mai târziu.

- Măcar să-i cârpesc o lăbuță, ceru Tocănel.

- Lasă-l, domnule, când îți spun, și ieși afară !

Tocănel se supuse.

- Apucă roatele, zise Bănică. Eu ridic soba și tu să fixezi  roțile dedesubt. Așa, făcu el opintindu-se, ai grijă să nu-ți  cadă vreun bob de jar pe blană.

Bănică ținu soba în brațe și Tocănel îi puse roțile. Când sfârșiră, băiatul era roșu de atâta chin, iar Tocănel se trase lângă perete și căscă gura ca prostul.

Bănică luă vătraiul și făcu semn să i se deschidă ușa. Înainte de a scoate soba afară, se opri un moment și zise:

- Hei, ticălosul ăla care cânți mereu și-mi strici somnul, dacă vrei să n-o pățești, vino cu noi !

Dându-și seama că n-o să-i fie moale dacă se ascunde, greierul veni țopăind și intră în buzunarul băiatului.

- Gata, spuse el, și împinse soba cu vătraiul în tindă și de acolo în curte.

Zăpezile înalte cât malul, întărite de ger și de vânt, începură să sfârâie și să se înmoaie.

Bănică, fără să-i pese că deasupra se zbătea, hohotind, viscolul, împingea soba spre livadă, și-n urma lui rămânea o cărare adâncă, pe care venea Tocănel fluturând din coadă. Ajunse la stupi - aveau zece - și-i încălzi pe toți, iar lângă cel așezat în coada gardului de mărăcini se opri și-i spuse lui Tocănel:

- Aici țin ele coșul cu care o să zbor în nori. Dacă o să m-asculți mereu te iau și pe tine. Trebuie să nu te mai legi  de vrăbii, iar când îl vezi pe motan că se-apropie să le ia în gheare, sări în cârca lui și bagă-l cu botul în țărână. De la livadă trecură pe la staulul oilor și se îndreptară spre poartă. Din trupul cocoșului de lemn ieșea la lumină numai creasta. Băiatul îngenunche și răscoli jarul din vatră. Valul de căldură care se revărsă făcu să cadă gheața de pe stâlpi. Liberat de strânsoare, cocoșul desfăcu aripile, le plesni puternic pe trup și cântă cocoșește. Din lungul uliței îi răspunse cu glas gros, bătrânesc, cocoșul lui Lache Petcu. Iar în același timp se porni să țârâie și greierele ascuns în buzunar.

- Cocoșule, pot să-ți spun o vorbă ? întrebă Bănică, dar cocoșul nu răspunse și el înțelese că acesta se ferea de Tocănel și se întoarse în odaie, ducând și soba cu el.

Îi desfăcu roțile și, obosit, se culcă.

Târziu, când se trezi, Tocănel moțăia încă după uță, sub mătură, iar greierul cânta sub pat. Privi pe fereastră și văzu că se luminase. Ningea - o ninsoare deasă, bătând în albastru - și sub perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă, și cocoșul de lemn care se rotea într-un picior. „Ehei, zise el, ce-o să mai zburăm noi doi când o ieși luna plină !”.

Se ridică în coate și se răsti la cățel:

- Tocănel ! Trezește-te, trebuie să ieșim cu sania.

- Acum ?

- Chiar acum. Și să nu-i spui mamei c-am scos soba în ger. Dacă te prind că trăncănești, ai de-a face cu mine. Asta am spus-o și pentru ticălosul ăla de sub pat.