Visul copilului mic-Adrian Păunescu

Deasupra mea vin oameni
Cu chipuri monstruoase,
Mă-mbracă, mă dezbracă
Şi mă hrănesc cum vor,

Nu văd nimic prin pâcla
Ce s-a lăsat pe case,
Nici forţă n-am să-i sfărâm,
Mi-e interzis să zbor.

Nu e decât o ceaţă
De alb pe ziduri joase,
Nici degetul în gură
Nu-mi mai permit să-l duc,

De groază şi slăbire
Tot sufletu mi-aş coase,
De-o piatră grea din munte,
Sau de un cuib de cuc.

Deodată, în tăcerea
De dimineaţă deasă,
O creatură-nceată
Mă ia din locul meu,

Alunecând în neguri,
Cu mine-n jos se lasă;
Icoana se destramă
Sub un atac ateu.

Rămân legat pe câmpuri,
Se-aude-n zare ţipat,
O mână-n sus mă duce
Spre cuplul părintesc

Şi, prin lumina lumii,
Cu greierat de scripet,
Adorm udat de lacrimi,
Visând că-ncep să cresc

Mărturisire -Alexandru Philippide

Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
Sulfina visului în turburi ape.
Cu vîntul înserării mă împrieteneam
Suflînd în pînza cerului albastră;
Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
Cu pasărea numită Roc, măiastră.
În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
Dar nu ştiam în faptul dimineţii
Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
Cînd la zenit e soarele vieţii.
Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
Cum un puternic vînt alungă norii,
O mînă nevăzută în mine a deschis
Cutia cu păcate a Pandorii.
Cu duhurile rele luptat-am îndelung
Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.
În horbote de vorbe călite-n ideal,
Furtuna dinăuntru se încheagă:
Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.
De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
Mai bine alba spumă trecătoare
S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
Zăpadă cu străfulgerări de soare.

Fiului meu

Uneori rîd şi te simt aproape,eşti parte din inima mea ,vie cu greu.

Ai plecat doar pentru o viaţă.

Dincolo de astfel de distanţe suntem împreună mereu!

Nu e timp pentru uitare

Timpul nu vindecă durerea ...!Când ai pierdut unicul tău fiu, timpul îţi face doar glume idioate:a trecut un an ,au trecut doi....de când...Nu e timp pentru uitare,nu e timp pentru trăit!

Piramida" holografică"

Un fenomen straniu poate fi observat în Munţii Ceahlău. Vîrful Toaca şi stîncile din jur formează o umbră tridimensională, vizibilă doar în această perioadă a anului, începînd cu data de 6 august. Umbra piramidală a fost cercetată ani la rînd de specialişti. Aceştia susţin că este un fenomen fizic generat de poziţia soarelui la acea dată şi de stîncile din vecinătatea Vîrfului Toaca. Oamenii sînt fascinaţi de fenomenul de pe munte. "Dacă fenomenul s-ar petrece într-o ţara ca America, ar fi mult mai celebru şi am avea foarte mulţi turişti", spun cei care au urcat pe munte.
     Vîrful Toaca are formă de piramidă regulată, iar sub acţiunea razelor solare dinspre est are o umbră în formă de triunghi isoscel. Stânca Piatra Ciobanului şi Piatra Vulcanului fac alte umbre. Pe 6 august, datorită poziţiei soarelui, toate umbrele se unesc la vârf şi se formează imaginea tridimensională.
 

La icoană-Alexandru Vlahuță

Noaptea s-a lăsat pe vale, și cătunu-i adormit,
În bordei sărac, la vatră, suflet trist și chinuit,
Fără somn tânăra mamă copilașu-și ține-n poală,
Și plângând îl netezește pe obrajii arși de boală.
De cu sară mititelul încetase să mai țipe:
Se ducea, văzând cu ochii, viața-i fărâmită-n clipe.
Peste ochii mari și tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnul biruie - adoarme. Suflări repezi, ca gonite
De al morții frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate...
Ea tresare; cum le-ascultă, șir de fulgeri îi străbate
Întunericul din suflet. - Pe păreți, în bezna rece,
Fârfâind ca o aripă, para focului se trece.



Iat-o scoborând la vale, galbenă și istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea ațintită
Spre biserica cu sfânta, ea-și silește încetu-i pas.
De trei nopți și două zile bate drum făr' de popas;
Ș-ar fi ocolit pământul făr-a se simți trudită;
Ea credea profund, orbește...Mare și nenchipuită
E credința ce-ntr-un suflet înnoptat și trist încape !



„Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape.
Își zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,
Și-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele prea-sfinte;
Ș-în cucernică-nchinare, și plângând sta-voi nainte-i,
Pân'ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând
deschizându-și,
Zâmbitor cătând spre mine, și mânuțele tinzându-și...
Cum să nu-nțeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri ?
Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri !”
Blândă, cu Iisus în brațe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spășita mamă, jos îngenuncheată:
Parc-ascultă și-nțelege...



- O, îndură-te, privește-l,
Și din ochii tăi c-o rază de viață încălzește-l !
Căci tu știi ce farmec dulce-i să-ți lipești pruncul de piept,
Ațintit să-ți steie-asupră-i, și prin somn, ochiul deștept,
Și cum inima-ți tresare, c-un scâncit când el te cheamă
Să-l acoperi cu iubirea și cu paza ta de mamă.
Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumusețea-i îngerească...
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască ?
Te îndură - din văpaia vieții tale dă-i viață,
Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuțele lui brațe.
Ca și mine strângi la pieptu-ți lumea-ntreagă-n fiul tău...
O, de-ai ști cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins - și ce pustie mi-ar fi viața fără dânsul,
N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul !...
Dar deodată-și rupse vorba - limba-i amuțise-n gură.
Spre copil și-ntoarce iute lacoma-i căutătură...
Era mort. - Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n brațe,
Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n față...
- Cum ? Tu n-ai simțit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale ?
Eu, sărmana, plâng, cerșindu-ți raza îndurării tale,
Și tu, rece și cu pumnii încleștați, mi-l dai vederii ?...
Astfel înțelege cerul lacrima, limba durerii ?
S-a sfârșit orice nădejde !...Și privirea ta de lemn
Ațintită stete-asupră-mi, fără ca să-mi dea un semn
C-a mea rugă-i ascultată și durerea me-ai crezută !...

*

Ia-ți și lutul...Ca și dânsul împietrită ești și mută !...
Și  c-un hohot lung - cadavrul îl aruncă-n fața sfintei,
Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte--.
Și durerea i se sparse-n neagra deznădăjduire,
De mânie-i scapăr' ochii - ea strigă în aiurire:
- O, desigur, n-ai fost mamă, și de porți un prunc la sân,
E-o minciună !...Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin !
Și izbind icoana-n față cu piciorul, „e-o minciună !”
Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, și porni...Era nebună.

Evoluție