În bordei sărac, la vatră, suflet trist și chinuit,
Fără somn tânăra mamă copilașu-și ține-n poală,
Și plângând îl netezește pe obrajii arși de boală.
De cu sară mititelul încetase să mai țipe:
Se ducea, văzând cu ochii, viața-i fărâmită-n clipe.
Peste ochii mari și tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnul biruie - adoarme. Suflări repezi, ca gonite
De al morții frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate...
Ea tresare; cum le-ascultă, șir de fulgeri îi străbate
Întunericul din suflet. - Pe păreți, în bezna rece,
Fârfâind ca o aripă, para focului se trece.
Iat-o scoborând la vale, galbenă și istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea ațintită
Spre biserica cu sfânta, ea-și silește încetu-i pas.
De trei nopți și două zile bate drum făr' de popas;
Ș-ar fi ocolit pământul făr-a se simți trudită;
Ea credea profund, orbește...Mare și nenchipuită
E credința ce-ntr-un suflet înnoptat și trist încape !
„Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape.
Își zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,
Și-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele prea-sfinte;
Ș-în cucernică-nchinare, și plângând sta-voi nainte-i,
Pân'ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând
deschizându-și,
Zâmbitor cătând spre mine, și mânuțele tinzându-și...
Cum să nu-nțeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri ?
Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri !”
Blândă, cu Iisus în brațe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spășita mamă, jos îngenuncheată:
Parc-ascultă și-nțelege...
- O, îndură-te, privește-l,
Și din ochii tăi c-o rază de viață încălzește-l !
Căci tu știi ce farmec dulce-i să-ți lipești pruncul de piept,
Ațintit să-ți steie-asupră-i, și prin somn, ochiul deștept,
Și cum inima-ți tresare, c-un scâncit când el te cheamă
Să-l acoperi cu iubirea și cu paza ta de mamă.
Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumusețea-i îngerească...
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască ?
Te îndură - din văpaia vieții tale dă-i viață,
Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuțele lui brațe.
Ca și mine strângi la pieptu-ți lumea-ntreagă-n fiul tău...
O, de-ai ști cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins - și ce pustie mi-ar fi viața fără dânsul,
N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul !...
Dar deodată-și rupse vorba - limba-i amuțise-n gură.
Spre copil și-ntoarce iute lacoma-i căutătură...
Era mort. - Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n brațe,
Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n față...
- Cum ? Tu n-ai simțit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale ?
Eu, sărmana, plâng, cerșindu-ți raza îndurării tale,
Și tu, rece și cu pumnii încleștați, mi-l dai vederii ?...
Astfel înțelege cerul lacrima, limba durerii ?
S-a sfârșit orice nădejde !...Și privirea ta de lemn
Ațintită stete-asupră-mi, fără ca să-mi dea un semn
C-a mea rugă-i ascultată și durerea me-ai crezută !...
*
Ia-ți și lutul...Ca și dânsul împietrită ești și mută !...
Și c-un hohot lung - cadavrul îl aruncă-n fața sfintei,
Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte--.
Și durerea i se sparse-n neagra deznădăjduire,
De mânie-i scapăr' ochii - ea strigă în aiurire:
- O, desigur, n-ai fost mamă, și de porți un prunc la sân,
E-o minciună !...Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin !
Și izbind icoana-n față cu piciorul, „e-o minciună !”
Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, și porni...Era nebună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu