marți, 31 ianuarie 2017

Oltenii la Iaşi de Ion Creangă


Ce răsună? Ce s-aude?
Ce glas dulce românesc?
Ce flăcăi ca bradul verde
Ochii noştri îi uimesc?
Sunt olteni,scăparea noastră
Bucuraţi-vă, ieşeni
Voi cu inima creştină,
Cumpăraţi de la olteni.

Oltul falnic prin copiii-şi
Zice Prutului scârbit:
-Dulce frate,fii pe pace,
Steaua ta a răsărit…..!
La cel glas de mângâiere
Geme sufletu-n duşmani
Voi cu inima creştină
Nici un ac de la jidani

Mică e lumina încă
Dar credinţa-n Cel de sus
În Părintele dreptăţii
Şi-ntunericu-i răpus
Soarele frumos luci-va….
Bucuraţi-vă, ieşeni !
Voi cu inima creştină,
Cumpăraţi de la olteni

Iazmele otrăvitoare,
Duhul rău şi necurat,
Vai, destul ne-au supt puterea
Şi viaţa ne-au secat.
De pe ochii voştri rupeţi
Pânza-ntinsă de duşmani !
Voi cu inima creştină,
Nici un ac de la jidani !

Fraţii certe-se-ntre dânşii
Fiii cu părinţii lor !
Dar blăstăm cu foc s-ajungă
Pe acel cutezător,
Care fără de iubire
S-ar uita la cei munteni !
Ascultaţi români cuvântu-mi :
Cumpăraţi de la olteni !

Şi atunci viaţa noastră
Precum râul cristalin,
Se va scurge limpezită
De otravă şi venin.
Morţii noştri n-or mai plânge
Sub călcâie de duşmani.
Sus dar, inimile voastre !
Nici un ac de la jidani!


Monotonie pe vioară- Tudor Arghezi


De cînd nu mi-ai mai cîntat
Sînt , vioară, întristat.
N-ai putea şti ce mă doare
De tot cad într-o-ntristare?
Întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i tîrziu?
Şi n-am cine să mă-nveţe,
De mi-e dor sau mi-e tristeţe,
Ca să ştiu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntîmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De-altă nevinovăţie?

Nu-mi dau seamă ce-ntristare
Negrăită, iar mă doare.
Întristările ţi-s multe.
Cine să ţi le asculte?
Cine ţi le înţelege
Întristările pribege?
Că nici eu nu le-nţeleg,
Să le-nşir, să le dezleg.
Te-ntristează cînd şi dacă
Alţii cîntă, rîd şi joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ţi-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare
Decît altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară
Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simţi mai bine,
N-a murit ceva din mine?



Odă bahică-Șt.O Iosif


Poate ai vreun dor să-ți vindeci,
Ori te paște vreun blestem?
Dragul meu prieten, vin', deci,
Toarnă în pahare vin, deci,
Și să bem!

Că beția-i rost de glume,
E uitare de necaz...
Crezi că Dumnezeu anume
Când creă această lume
Era treaz?

În beția lui divină
Lumea el când o născu,
"Fiat lux!" cu gura plină
Zise, și pe loc lumină
Se făcu...

Și de-aceea are vinul
Darul de la Dumnezeu
Să coboare-n ochi seninul
Și s-adoarmă-n inimi chinul
Cel mai greu!

Știe-apoi și din Scriptură
Cel din urmă bun creștin
Să se ia de Paști, în gură,
Sfânta cuminecătură
Tot cu vin!

Și-orice-ar zice fariseii,
N-a schimbat c-un gest divin
Însuși regele Iudeii,
Christ, la Canna Galileii
Apa-n vin?!

Chiar poetul când se-mbată
Nu-i mai inspirat la scris?
În lumină-adevărată
Toate-atunci lui i s-arată,
Ca un vis...

Până când, deci, urcă-n vie
Vreji de viță pe haraci,
Sus paharele, frăție!...
Și pe urmă... pot să vie
Mii de draci!

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Fresco-ritornele-George Coşbuc




1
Viaţa mea de mult s-a stins şi-am îngropat-o.
Sunt beat de cad în gropi, şi-a cui e vina ?
A obrăjorilor cei cu gropiţi, şireato !

2
Ea sta, cu sânul plin de pere, la fântână —
Şi ea mi-a dat s-aleg pe plac din sân o pară.
Şi m-am trezit că-mi dă deodată peste mână !

3
Pe punte-am sărutat mai ieri o fată,
Şi-acum au dat sătenii jalbă la prefectul,
Că fetele stau cârd pe punte ziua toată !

4
Psaltirea popii o sărut, dar aş lăsa-o,
Sărut şi mâna preotesei, şi-aş lăsa-o,
Pe fata popii n-o sărut, şi-aş săruta-o!

5
Cu ochi frumoşi, cu piept rotund, aşa zglobie,
Tu, Doamne, ai fäcut-o numai ca să mintă
Şi numai ca să-mi faci necazuri mie !

6
Pentru drăguţe ne-am certat vro trei la coasă, —
Din ceartă m-am ales cu părul smuls şi mâna ruptă,
Da-ncalte a rămas că-a mea e mai frumoasă !

7
Cu şorţu-n brâu, cu mâna-n şold, ea, cea şireată,
Stă-n drum, anume ca s-o văd, să-mi facă-n ciudă —
De-ar fi ce-ar fi, tu azi nu-mi scapi nesărutată !

8
Îi plac poveştile, încet şi la ureche,
Şi ce-i spui nou ! Dac-o sărut fără poveste,
E veşnic nouă pentru noi povestea veche.

9
Ei, vezi cum eşti ! În prag la noi te-am prins de mână,
Şi-am vrut să te cuprind, şi pentru-atâta lucru
Ai plâns şi n-ai venit la noi o săptămână !

10
De când eram noi mici, mi-ai fost ca soră,
Şi prietenă mi-ai fost de când eşti fată mare,
Iar mama vrea d-acum să-i fi, drăguţă, noră !

11
Eu am de mult scriptura mea şi-mi ţin scriptura :
Guriţa fetelor cu sărutări s-astupă,
Băieţilor eu le astup cu pumnul gura !

12
Vorbim răstit şi ne-ngânăm răspunsul,
Şi-n sat cred toţi că asta-i vrajbă veche,
Iar seara noi ne sarutăm pe-ascunsul !

13
Uşor te nalţi, când te-ai deprins să birui greul —
Cei răi mă-njură ! Nu ştiu ei ce ştiu copiii ?
Pe cât smânceşti, pe-atât de sus se nalţa zmeul

14
Ea râde-n plânsul meu ! Dar ea atâta ştie !
Eu ştiu : Mi-e dragă, şi n-aş vrea să-mi fie dragă,
Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aş vrea să-mi fie !

15
Ieri ne-am certat! Şi mi-e necaz că uit prea iute —
Azi, după ce m-a sărutat, mi-am dat de seamă
Că ieri jurai să nu-l mai las să mă sărute !

16
E galben soarele sub nor, şi-i galben lanul
Prin care treci tu, cea cu galbene cosiţe —
Ştii tu de ce-am îngălbenit şi eu sărmanul ?

17
Mai sfântă-i dragostea decât orice psaltire —
Când ai drăguţă, eşti cu ea mai sfânt în cârciumă
Decât fără de ea pe prag de mănăstire !

18
Eu om cu minte n-am văzut, să nu sfârşească
Nebun, când a iubit, dar drept e şi aceea
Că om cu minte n-am văzut să nu iubească !

19
Eu am drăguţe multe-n sat, dar nici o fată
N-a zis că-i bine s-o sărut şi să-i ţin drumul,
Dar nici că-i bine când o las nesărutată.

De ce-ai fi tristă?-Grigore Vieru


Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni și nicicând umbrită.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu ești tu, iubito.
Te știu de când ca o zambilă
Creșteai sub cer de primăvară.
Erai frumoasă și copilă
Frumoasa-ai fost și domnișoară.
De ce-aș fi trist,
De ce-ai fi tristă?!
Eu drag îți sunt, tu dragă mie.
Dea Domnul și copiii noștri
Așa de fericiți să fie!
Eu văd tristețea cum colindă
Prin dureroasa ta privire
Și văd, iubito, în oglindă
Cum smulgi din păr albite fire.

Iubita mea și-a mea comoară,
Nu mai fi tristă chiar de-i toamnă.
Frumoasă-ai fost și domnișoara,
Frumoasă ai rămas și doamnă.
Te-albește prima nea ușoară,
N-o tăinui pe sub năframă.
Frumoasa-ai fost și domnișoară
Și mai frumoasă ești ca mamă.
Te bucură și nu fi tristă,
Așa sunt toate rânduite.
Frumoasă este orice vârstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.

vineri, 27 ianuarie 2017

Dumnezeul salvării-Adrian Păunescu




Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pântec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbră noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi dacă nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupă, în val, santinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vină fatal, consfinţind cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vină să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsă, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar astea sunt simple şi bune cuvinte,
Sânt legile care fac vieţi şi morminte,
Dar astea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vieții, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.