Dumnezeul salvării-Adrian Păunescu

Închide fereastra, perdeaua o lasă,

Dă zgomotul mării afară din casă,

Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pântec,

S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,

Materia-n fierberea ei grosolană,

Să trecem în moarte din cauze varii,

Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,

Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,

La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,

Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,

Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,

Pereche de umbră noptatecă pune

În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă,

Că sufletul meu te consideră mamă,

Că norii se-adună şi vremea se strică

Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,

Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,

Tu, drama cu mii de soluţii greşite,

Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,

Soluţia buna e-n noi şi există

Şi dacă, iubito, femeie visată,

Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,

Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,

Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre

Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,

În pumni de olar ar surâde argila

Şi dacă nu e Dumnezeu să audă

Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu

S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,

Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa

Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,

Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,

Copiilor noştri să dăm să învingă

Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,

Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.

Vreau moartea să vină să lupte cu mine,

Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,

Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea

Te-nchină şi crede, în mine te mută,

Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta,

Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,

Să intre barbara şi tulburea mare

Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde

Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,

Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,

Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupă, în val, santinele de veghe,

Căci marea e singura morţii pereche,

Să vină fatal, consfinţind cu toţi solii

Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vină să stingă cu tot vicleşugul

Şi lampa din casă şi ochii şi rugul

Şi-apoi să mă ducă departe, departe,

Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă

Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,

Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,

Iubito, pedeapsă, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,

Iubito de taină şi jale-mpreună,

Iubito de carne, iubito de şoapte,

Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar astea sunt simple şi bune cuvinte,

Sânt legile care fac vieţi şi morminte,

Dar astea nimic nu înseamnă când vine

O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră

Să naştem salvarea din dragostea noastră

Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,

Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl

Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,

Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească

În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,

Fii gazdă nu bolii, ci vieții, fiinţei,

Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,

Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,

Cum buzele tale îşi tânguie arcul,

Cum inima mea te-a găsit şi te ştie

Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,

Dă zgomotul mării afară din casă

Şi-n larmele lumii şi-n templele mării

Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.