Trăieşte, iubeşte şi iartă-Marin Bunget

Trăieşte,
Nu pune la viaţă
Cuvântul povară,
Că viaţa-i o zi,
Trăieşte-o din plin
Din zori până-n seară.
Trăieşte alături de tot
Ce trăieşte
Şi umblă şi zboară
Şi cântă şi creşte.
Vezi firul de iarbă
Cum sparge pământul
Şi frunza de tei
Cum o leagănă vântul.
Ascultă izvorul
Cum curge în râu,


Iubirea de prunc…
Şi mirosul de grâu.
Te pierde prin ele
Şi mergi mai departe.
Nu pune la viaţă
Ideea de moarte. 
Iubeşte, 
Iubeşte pământul
Şi cerul şi marea.
Iubeşte cuvântul
Ce-ascunde uitarea.
Iubeşte şi-arată
Cât poţi să iubeşti…
Şi-mparte iubire
De vrei să primeşti.
Iubeşte şi ura,
Iubeşte-o de poţi
Şi-ascunde-o în tine
Că ură au toţi.


Iartă…
Acolo unde iertarea
E ruptă din tine…
Şi simte-i puterea-n suspine
Ce mor. În gânduri ce cresc
Pentru-aceeaşi iertare.
În tot ce se naşte
Trăieşte şi moare.
În zile ce trec
Şi nu te mai ceartă,
Trăieşte,
Iubeşte şi iartă.  

Luna ca o labă de pisică-Radu Cristian Constantin

Luna, ca o labă tristă de pisică sau de pumă, se coboară peste marea care face numai spumă. Barca, legănându-și trompa, stă legată de țăruș, iar pe mal, dintr-o pubelă, s-a ivit un pescăruș. Pe faleză trec agale doi ciocoi care dezmint faptul că ne ies pe tâmple firișoare de argint. Stelele aștern pe boltă felinare de catarg și se-aud la țărmul mării valurile cum se sparg. Lună, tu, stăpâna lumii, cu orare ca de fus, ocrotește-i pe delfinii care dorm cu burta-n sus! O lumină selenară nu-i o lampă de neon. Beau pe plajă-ndrăgostiții coniac Napoleon. Fetele seduc băieții sărutându-i fin pe bot, apoi pleacă la plimbare cu neptunii lor cu tot. În curând, în depărtare, poate va reverbera cântecul unor sirene de Salvare sau ceva. Parcă viețile ni-s date ca un foc mărunt de paie. Luna varsă peste toate voluptoasa ei copaie. 

Umbre-George Filip

nu călcaţi pe umbre, umbra
e a voastră temporar
umbra-ţi şade la picioare
cât eşti viu prin calendar
credincioasă ca un câine
stă în lanţul nevăzut
cine ne-a legat de umbre
niciodată n-am ştiut
caii şi stejarii-au umbre
florile de pe mormânt
gâzele, copiii, dorul
stau la umbra unui sfânt
umbra Lunii - şarlatană
tăinuie poeţi şi hoţi
şi-n eclipsele-i arare
ea ne dă umbră la toţi
marea, cât e ea de mare
poartă umbre-n orice val
uneori prin naufragii
strigăm umbra unui mal
umbre, umbre infinite
ce ne pasc nedomoliţi
iar de supărăm destinul
stăm la umbra lui umbriţi
doar Hristosul n-are umbră
umbra lui şi-a nimănuia
dar creştinii-i cerşim umbra
în amin şi aleluia…

Te-am găsit-Val Răzeşu

 Eu te-am găsit când ziua, obosită,
Îşi furişa tăcerea către cer.
Şi m-ai făcut maestru lutier,
Vioara mea, din noaptea nevenită.

A tot cioplit în carnea mea durută
Privirea ta, simțindu-şi Nevăzutul,
Cum înfloreşte-n partea stângă lutul
Sorbind din ochi lumina ne-ncepută.

Nu s-a-ntâmplat în lume, niciodată,
Vioara să-şi sărute lutierul,
Să facă mai albastru cerul
O melodie nouă, încă necântată.

Doar te şoptesc cu note de vecie,
În clipa asta aş putea să mor,
Ar fi un vis că te sărut uşor
Şi, Dumnezeu pe partitură scrie...

Cântec despre macii roşii -Boris Ioachim

Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când adie vântul, într-o amiază caldă,
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu -
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?

Par, macii, sânge proaspăt – ca sângele prelins
Din torturate trupuri, de primi martiri creştini...
Sublim pătează câmpul – de-un verde viu, aprins –
Şi –adânc mă înfioară – de aceea-mi par divini.

Înseninat de vântul, ce fruntea-mi răcoreşte,
Pe când în ochi, îmi joacă, o veselă sclipire,
Scrutez peisaju-acesta – pictat dumnezeieşte –
Şi-n sufletul meu, pacea, se-mbină cu iubire...

Iubire pentru oameni – ce simţământ deplin! –
Căci simt că-i iert pe semeni – pe mine că mă iert...
Mă simt şi serv şi rege, sub marea de senin –
Perfectă e natura – cum Dumnezeu mi-e cert.

Pe câmpuri, pe făgaşe, pe margine de şleau –
Modest cresc macii roşii – şi-atât de delicaţi!
Că–s o minune-n sine, nicicum, habar nu au –
Şi nici nu bagă-n seamă – că-n seamă nu-s băgaţi.

Sublimi - precum natura, şi roşii – sânge-pur,
Simbolizând iubirea şi jertfa – totodat',
Stingheri sunt macii-aceştia, sub cerul plin de-azur –
Emblema inocenţei şi-a gândului curat.

În ziua-n care câmpul nu-i va mai izvodi,
Nici grâul – pâinea lumii – în spic nu va da rod...
Atuncea, lumea noastră, ori se va prăbuşi –
Ori primeni-va-şi faţa cu-n nou, curat, norod...

... Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă –
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!...

Floarea din asfalt-Alexandra Svet

Mai!

Mai încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieşit. De o mie de ori.
Mai nădăjduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.
Mai cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.
Mai rămân puţin. Chiar dacă îmi vine să fug.
Mai zâmbesc, totuşi. Chiar dacă îmi vine să plâng.
Mai mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.
Mai cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.
Mai insist. Chiar dacă îmi vine să renunţ.
Mai visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.
Mai cred în frumos. Chiar şi când mă înconjoară urâtul.
Mai vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.
Mai lupt să mă înalţ. Chiar dacă lanţuri grele mă ţin pe pământ.
Mai merg puţin. Chiar dacă am obosit.
Mai lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat şi eu de câte cusururi am.
Mai cred în mine un pic. Chiar şi când îmi pare imposibil să o fac.
Mai iubesc. Chiar şi când nu primesc răspuns.
Mă mai las iubită. Chiar dacă mi se pare că nu merit.
Mai iert. Chiar dacă cred că nu mai pot.
Mai cred, nădăjduiesc şi stărui. Chiar dacă spui că n-am în ce.

Mă ridic. Mă mai ridic. Chiar dacă cred că nu mai pot. Cum să renunţ? Acum, în mai?

E mai şi în inima mea.
Din ce în ce mai mai...

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?-Adrian Păunescu

Ce faci la ora când mi-e dor de tine
Și niciun fel de răni nu te opresc
Să-mi reconstitui trupul în ruine
Și să-mi refaci tot viciul omenesc?

Ești țipătul plăcerii îndrăznețe
Și te implor, ca într-un turn complex,
Să-mi regăsesc plăceri din tinerețe,
Să-mi pun cu moartea focul meu în sex.

Mi-e teamă de o vârstă fără milă
Când am să cad la pragul tău, înfrânt,
Și-ai să-mi dedici tandrețea ta umilă
Să mă mai scol nebun de la pământ.

Nu știu ce faci când eu îți caut gura,
Cu nebunia de soldat bătrân,
Ce-și vindecă în cer harababura
Și-mi dai motiv în viață să rămân.

Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are niciun rost,
Te recompun cu gust de mere coapte
Și nici nu știu, de fapt, ce fruct ai fost.

Eu te iubesc cu lipsa de rușine
A unei făr’delegi cu chipul tău
Și-atât cât te blestem, îmi este bine
Și-atunci când nu te simt, îmi este rău.

De sus, din avionul ce m-aduce
În vatra ta, te văd și te rescriu,
Ești condamnată la aceeași cruce
Pe care-mi este scris să mă simt viu.

Și nu-nțeleg ce poți acolo face
Fără întregul meu absurd blestem,
Hai, neagra mea, arată-te încoace
Și-aș vrea sorbindu-ți noaptea să mă tem.

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
Te gust pe nesimțite și mi-e bine
Și te găsesc intrată în pământ.

Eu simt că mor păzindu-te de toate
Și n-am să mai rezist măcar un ceas
Să te culeg din tot ce nu se poate
Și să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.

O, negricioasă fără de lumină,
Mă tem că, într-o noapte, vei pleca
Și-atunci te rog, din marea mea ruină,
Închide viața mea cu viața ta.