În fericire-George Bacovia

          

         Sunt clipe când toate le am…

 Tăcute, duioase psihoze-

Frumoase poveşti ca visuri de roze… 

Momente când toate le am. 

Iată, sunt clipe când toate le am…

 Viaţa se duce-n şir de cuvinte-

Un cântec de mult… înainte…

 Momente când toate le am…

 

Martie - Otilia Cazimir

E-atâta primăvară-n noi, iubite!
Și-n toți fiorii care tremură-n natură,
Și-n zâmbetul ce-ți flutură pe gură
Se-mbrățișează visurile noastre tăinuite...

Ridica-ți ochii... în adânca strălucire
A-ncremenit o horhotă de nor subțire
Și-acum își mistuie-n albastru forma fină
Și nu rămâne-n marea de lumină
Decât un punct ce-n aer se ridică –
Săgetătorul zbor de rândunică.

În iarba crudă-și joacă umbrele subțiri
Mlădițe verzi și lungi de trandafiri.
Plutește-n atmosfera liniștită
Parfumul vag de floare nenflorită –
Că liliecii își ridică-n soare
Boboci mărunti, ciorchine zâmbitoare,
Iar din corole albe și fragile
Se-nalță, greu, parfumul de zabile.

Mi-e sufletul împrăștiat în toată firea...
Sub ochii umezi care-mi caută privirea,
Se-mbată ca o floare pe tulpină
De rouă, de parfum și de lumină.

Rondelul unei plecări -Radu Gyr

De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toți și-o singură poveste.
Și-am strâns atâtea lumi sub țeste
Și-am despuiat biblioteci.

Și toate tainele celeste
Le-am calculat în cifre reci.
De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toți și-o singură poveste.

Noi toți și soarele pe creste,
Noi toți și luna pe poteci,
Noi toți și noaptea care este…
Noi toți și-o singură poveste,
De veacuri plec, de veacuri pleci.

Vis - Al. O. Teodoreanu

 În urma ta... pe uliţi vechi... mă strecuram...

Plecau cocori... în zări de fum... se întomna...

Păşeam încet... păşeam sfios... în urma ta...

Când ai intrat... să mi te-arăţi... zâmbind la geam…

Treceau drumeţi... treceau grăbiţi... era târziu...

Iar prin ogrăzi... ţipau stejari... sub ferestrău...

Eu am rămas... înmărmurit... sub  geamul tău..

S-a-ntunecat... şi s-a făcut... În pustiu... pustiu...

Pe urmă lună... frunze moarte... surd tumult...

Şi chipul tău... în discul ei... s-a oglindit...

Mi-ai aruncat... un trandafir... îngălbenit...

Atât a fost... atâta tot... demult... demult...

Logos-Ion Caraion

Ajung cei ce nu se grăbesc.
Biruie cine ştie s-aştepte.
Mereu e altfel. Cunoaşterea e suferinţă.
Viaţa îşi urmează cursul ca o apă curgătoare.
Ai adormit pe flori sălbatice,
Sângele vântului picură prin copaci.
Plecăm din nou din lucruri, din ceţuri şi din şoapte,
Am văzut răsărituri şi apusuri de soare, răsărituri şi apusuri de lună.
Totul e unic. Mereu e altfel.
Cunosc paloarea şi nebunia,
aşa cum îmi cunosc braţele acestea obosite de aduceri aminte.
Viaţa şi-a urmat ei însăşi ca o apă curgătoare...
Osemintele lunii întreabă de noi prin văzduh.
O gură s-a aplecat să bea apă din noapte..
Şi din clipa aceea ai aşteptat sfârşitul ca pe-o ademenire...
Ţi-au fost dragi păsările, apele şi arborii,
Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape...

Tristan Tzara - Şi simţeam sufletul tău curat şi trist

Şi simțeam sufletul tău curat şi trist,
Cum simți luna care plutește tăcută
După perdelele trase.
Și simțeam sufletul tău sărman și sfios,
Ca un cerșetor cu mâna-ntinsă-n fața porții,
Neîndrăznind să bată și să intre.
Și simțeam sufletul tău plăpând și umil,
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor.
Și simțeam sufletul tău strâns și umezit de durere,
Ca o batistă în mână în care picură lacrimi.
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ține
Cu nevăzute degete de fantasme.

Panait Cerna - Părâul și floarea

Părâului se tânguiește-o floare:
"Ce blând erai în vremuri mai senine!
Purtai în unde numai dezmierdare.

Plecată peste valurile-ți line
Aveam tăria pururi lângă mine,
Iar noaptea-mi coborai și-o stea pe-aproape.

Vorbind mereu de cer, de paradisuri,
Îmi strecurai în suflet foc și visuri
Și mă lăsai cu umede pleoape.

Și mă plecam robită dezmierdării,
Mireasma mea o dăruiam suflării,
Și zi cu zi te-aveam mai drag, blajine.

Căci steaua mea trăia numai prin tine
Și tu-mi trezeai viața fără nume
Nelămuritul zbor spre altă lume;

De-aceea îți iertam, când, plin de teamă,
Îmi murmurai cuvinte de iubire
Ci tu erai copil și nu-ți dai seamă…

...Dar vremea ți-a răpit acea blândețe;
Tot crești mereu, și fără stăpânire,
Azi îmi arunci cuvinte îndrăznețe;

Azi cerul meu numai arar se-arată,
De mult ce plângi și te frămânți în spumă,
Mi-e fața-n veci de lacrimi râurată;

Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea
Îmi fură vorbele și le sugrumă
Și astfel tu ne turburi sărbătoarea...

Tot plângi, și chemi, și blestemi: Vino! Vină!
Și tot mă-ndoi… Dar ce sunt eu de vină,
Că tu îți farămi trupul în vâltori?

Și pentru ce-aș porni cu tine-n vale?
Să văd cum oglindești tot alte flori,
Plecate peste zâmbetele tale?

Prefă-ți în aburi picurile grele,
Și spulberă în vânt durerea toată,
Și uită-mă singurătății mele!

Mi-e dor, mi-e dor de tihna de-altădată!..."

Secă izvorul, cu durere mare,
Ca să-mplinească ruga ei fierbinte
Dar cine nu ascută-o rugăminte,
Chiar crudă, ce-a pornit de la o floare?

Fugi nebun părâul; dar cu dânsul
Se șterse și a cerului icoană
Și-acolo unde-și legănase plânsul,
Adânc brăzdată-i glia, ca o rană…

Pe țărm pustiu jelește-acum o floare:
"O, Doamne, unde mi-e pribeagul oare?
Hrăniți-l, norilor, cu răpezi ploi!

Cu glas de neodihnă să se plângă,
Să mă lovescă, mijlocul să-mi frângă
Dar să-mi aducă cerul înapoi!..."