marți, 29 noiembrie 2016

Lupta vieții-George Coșbuc


Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

duminică, 27 noiembrie 2016

Vin românii,vin la Alba iar!

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Cântec între apele țării-Doru Stănculescu și Dan Andrei Aldea


Ar trebui să vă cuprindă teama-Viorel Boldiș


Ar trebui să vă cuprindă teama
Burtoşi cu cefe groase, parveniţi,
Nu mai e mult, poporu-şi va da seama
De unde pizda mamii voastre proveniţi.

Aţi terfelit o-ntreagă naţiune,
Orgoliul unui întreg popor
S-a prăpădit, de nu ne mai rămâne
Decât să punem iar mâna pe topor.

Aţi cumpărat şi aţi vândut de toate,
Până şi sufletul ni l-aţi vândut pe bani,
E timpul să strigăm: nu se mai poate,
Noi nu suntem o ţară de ţigani!

V-aţi bătut joc de lege şi de datini,
De şcoli s-a ales praful, vai de noi!
Popor român, periculos te clatini,
Declară acestor parveniţi război!

Nu mai avem nici fabrici, nici uzine,
De cât ne-aţi mai privatizat minţind,
A voastre buzunare gem de pline,
Românii gem de foame, suferind.

Pământurile toate-s de ocară,
Acum vreţi să le vindeţi la străini,
S-ajungem naţiune fără ţară?
Blestem pe capul vostru de haini!

Ascultaţi voi, vă spun pe româneşte:
Ar trebui să vă cuprindă teama!
Nu mai e mult, poporul se trezeşte,
Voi l-aţi belit, el vă va face seama.

Moștenire-Octavian Goga



Într-un amurg primăvăratic,
Într-un amurg cu flori de tei,
Tu mi-ai trimis întâia rază
Din ochii mari şi farisei…
Eu nu ştiam unde ţi-e calea
Şi nu ştiam de unde vii,
Solie mândră rătăcită
La pragul unei curţi pustii.
O clipă te-am simţit aproape
Ca strălucirea unui fulg.
Te-ai dus apoi – şi eu zadarnic
Aş vrea din minte să te smulg.
Dar cu fiorul clipei mute,
De-atunci eu sufletu-mi alint,
Ea-mi ţese zbuciumul de-aievea
Şi-mi ţese visele ce mint.
Mă-ntreb: ce soartă rea mă face
Un rob de-a pururi să-ţi rămân,
Să-şi ard-o veşnicie-n mine
Făclia dorului păgân?
Pesemne noi odinioară
În alte lumi ne-am cunoscut
Şi-n noua întrupare-aducem
Un strop din vechiul nostru lut.
Tu vii cu vechea stăpânire
În fulgerul unei priviri,
Pe când pe mine mă supune
Blestemul tristei moşteniri.

Noiembrie-Boris Ioachim


Noiembrie şi-a pus amprenta
Pe oameni, câmpuri şi copaci...
Aş îndrăzni să-ntreb, iubito,
Cu glas de brumă: "ce mai faci?"

Priveşti pe geam copaci scheletici,
Sau sub povara toamnei taci?
Ori, înfrângând răceala brumei,
Prin parc, pe frunze moarte calci?

Eu? Stau privind strada pustie
Albită de-al brumei argint...
Şi primăvară-aş vrea să fie –
Şi-ncerc mireasma să i-o simt.

Dar vântul rece-mi dă de veste
- Cu sârg, să-mi spulbere visări –
Că nori, cu mohorâte creste,
Mi-aduce dinspre alte zări.

Da-n frigul camerei, deodată,
Îmi fulgeră-n priviri o stea –
Şi inima mi se-aprinde-ndată,
Gândind frumos făptura ta.

Şi, astfel, noiembrie devine
În sufletu-mi, firav april
Şi cu avânt trimit spre tine
Iubire pură – de copil.

Iar viaţa mea, ce-au doborât-o,
Tristeţea grea, gândiri pustii,
Visând la chipul tău, iubito,
Se-nalţă-n vise azurii.

Hei, dar tu ştii că primăvara
Inimii mele-ai fost – rămâi...
Şi atât cât vieţii mi-o fi sfoara –
Eşti ultima şi cea dintâi,

Iubire... căci nici toamna tâmpă,
Nici iarna grea, zăpezi cernând,
Deşi cu rău frig mă înghimpă –
Nicicum nu mi-te-or lua din gând...

vineri, 25 noiembrie 2016

Hodie mihi, cras tibi-Ion Minulescu


În mine,
În tine
Şi-n el
Inima cântă 
Şi plânge la fel...

Cântă
Şi plânge 
Înfiptă în noi – 
Căntă în clipa în care ne naştem
Şi plânge cu clipa de-apoi...

Când cântă cu ploaia
Ne-nchidem odaia...
Când plânge cu vântul
Ne-nchidem mormântul
Tustrei, şi, la fel,
Şi-n mine,
Şi-n tine,
Şi-n el!...


Rugă pentru ziua Schimbării la Faţă-Ion Minulescu



Doamne!...
Lasă-mă să stau de vorbă cu Tine,
Nu fi Tată vitreg cu copilul Tău,
Care n-a făcut în viaţă decât bine
Şi n-a fost plătit în schimb decât cu rău...
Lasă-mă să-Ţi spun că nu se poate
Să rămâi mereu aşa cum eşti,
Când puterea Ta se-ntinde peste toate
Şi când toate sunt aşa precum voieşti...
Lasă-mă să-Ţi spun c-alcătuirea
Celor ce le crezi fără prihană
A-nceput să răzvrătească omenirea,
Dornică de-o viaţă mai umană...
Fă să fie-aşa precum se spune
C-ai fi vrut să fii cu lumea toată -
Rău cu cele rele,
Bun cu cele bune -
Fii măcar acum ce n-ai fost niciodată...
Fă să fie bine pentru bine
Şi, la fel, frumos pentru frumos
Şi să fim şi noi la fel cu Tine -
Cel de Sus la fel cu cei de jos.

joi, 24 noiembrie 2016

Ploaie-Mihu Dragomir


Ploaia, buruiană deasă,
vrea pământ de cer să ţeasă,
şi pe vechi şi-atâtea căi
ploaia şterge paşii tăi ...

Pe unde-am iubit odată
creşte buruiana beată,
părul tău se stinge-n ploi,
nu mai ştim nici noi de noi,

şi ca ploaie, şi ca vânt,
ne tot pierdem în pământ ...

Ca trupul între două aripi-Nicolae Dragoş


E depărtarea între noi
Ca trupul între două aripi,
Ca marea între două ploi.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Nu mă înţelegi-Mihai Eminescu


În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi…
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!

Ca s-ajung până la tine(Romanță fără muzică)-Ion Minulescu


Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
– Grăbeşte…
Pune-ţi aripi ca în basme
Şi te-nalţă până-n nori…
Tot mai sus,
Tot mai departe –
Ca şiragul de cocori
Ce pluteşte colo-n zare!…
Haide, calule, grăbeşte!…
Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
– Dă-mi mâna
Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde –
Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde…
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!…
Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii:
– Mergi-nainte
Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu
Şi-mi ţine calea…
Netezeşte-mi munţii-n zare
Şi-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea şi mine –
Haide!… Haide, moarte, mergi-nainte!…
Ca să-ajung până la tine,
Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea –
Toate mi-au făcut pe voie ;
Dar…
Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar,
Strunele chitarei-s rupte
Şi… romanţa s-a sfârşit!

Romanță fără muzică-Ion Minulescu


Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă şi să ne-auză –
Nu pleca!
Dă-mi degetele-ţi inelate să le sărut ca şi-altădată,
Dă-mi degetele-ţi inelate –
Poeme-n pietre nestemate –
Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt,
Dă-mi mâna toată,
Căci nu-i în tot salonul alta, aşa, la fel cu mâna ta.
Rămâi cu mine toată seara…
Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească
Orchestra valsul?…
Tu nu ştii
Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?
Deschide-ţi braţele –
Altarul în care mă-nchinam alt’dată –
Deschide-mi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite,
Apleacă-ţi gura-nsângerată,
Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.
Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,
Neclintite,
Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!…

marți, 22 noiembrie 2016

Lumina raiului-Lucian Blaga


Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr’de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul –
lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!

Bătrânul pădurar-Nicolae Labiș


Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.
Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară…
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.
Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Îi bate şi-i alungă către munţi…
El îi priveşte-ntunecat la faţă –
Noi începuturi triste de viaţă.
Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.
În cicluri neoprite – ierni şi veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.
Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.
Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

O clipă-Octavian Goga


Abia ne-am revăzut o clipă
Şi iar ne-a despărţit talazul
Pândea din umbră nenorocul
Când tu-mi încolăceai grumazul.
Dar revederea noastră mută
A fost de-ajuns ca să-nfiripe
Un înţeles de-o viaţă-ntreagă
În fâlfâirea unei clipe.
Mi s-a părut că-n largul mării,
În noaptea neagră şi afundă,
Văd la lumina unui fulger
O luntre care se cufundă.

Trei lacrimi reci de călătoare-Ion Minulescu


Şi-ai să mă uiţi –
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit –
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.
Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu –
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine –
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

Colindul gutuii din geam

Limba noastră-Cetatea

Căciula-Ion Hagiu

Iarba verde de acasa-Mircea Rusu

duminică, 20 noiembrie 2016

Reîntors-Octavian Goga

Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?…
La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare,
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul…
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul!
Părinte-al meu din vremi de mult,
Era şi-o casă la răscruci…
Era a noastră… Nu ştiu, tu
Aminte dacă-ţi mai aduci?…
Că matca Oltului bătea
La colţul casei într-un soc,
Şi-n Olt se oglindeau, din geam,
Trei rădăcini de busuioc…
Când mi-am luat într-un amurg
De frunza ta bunul rămas,
Era şi tata… Ştii-l tu?…
Şi mama sta sfârşită-n glas…
Şi hâtrul dascălu Ilie,
Cel înţelept, glumeţ şi şchiop,
La vatră răzimat spunea
O pilduire din Isop…
Bătrâne codru! Eu m-am dus,
Răpus de-un gând nebun, pesemne,
Uitat-am pilda lui Isop,
Vârtejului să nu mă-ndemne…
Dar ostenit odat’ privind
La zarea cerului albastră,
Am plâns, şi gândul m-a bătut
Să mă întorc la casa noastră!…
…Şi m-am întors, stăpâne-al meu!…
Dar casa noastră nu mai este…
Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză
Îndurerata ei poveste!
Că dascălu Ilie-i mort…
Cum s-a schimbat de-atuncea satul…
Şi Oltului i-a mutat matca
Poruncă de la împăratul…
Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atât de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci…
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă…
Zadarnic cat stolul de visuri
Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură…
Şi toate râsetele mele
Din alunişul din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară…
Ne-aveam atât de bine noi…
Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară
Un mulcom zvon de patrafire,
Ce blând asupra mea-şi pogoară
Duioasa lor hirotonire…
Şi spune-i vântului să tacă
Când va porni de-aici la plai:
Că răposatul n-a fost vrednic
De poala ta, bătrâne crai!

Ziua bună la țară -Dimitrie Bolintineanu


Ţară dulce şi frumoasă,
Tu, ce-ai fost gloria mea,
Eu mă duc, fii sănătoasă!
Nu ştiu de te-oi revedea.
Dar ce-mi pasă oare mie
Dacă pe pământ străin,
Dacă în călătorie
Moartea îmi va zice: vin’!
Vai! în sânu-ţi dulce, oare
Sunt eu mai puţin străin
Când pe toată ziua moare
Visul sufletului lin?
Iară se ridică norul.
Vasul tău nu este-n port,
Vânturi rele ca şi dorul
Către negre stânci te port.
Mâine va veni străinul
Să te prade, ţara mea!
Mâine îţi vor smulge sânul,
Mâine te-or îngenuchea.
Şi tu n-ai nici mângâierea
Apărându-te, să mori.
Ei ţi-au degradat durerea!
Şi mormântu-ţi n-are flori!
Ţi-au făcut cununi de spine
Ca iudeii lui Isus,
Şi râzând amar de tine,
“Ai unirea!” ei ţi-au spus!
Dar ei ţi-au luat din mână
Armele ce ai avut.
Dragă patrie română,
Ce rău oare le-ai făcut?
La străini te-or da-n prădare,
Vai! şi pe cămaşa ta
Fiii vitregi cu turbare
Sorţii lor vor arunca.
Te-au lăsat în slăbiciune,
Fără legi, să putrezeşti
Şi prin dulce moliciune
Te-au lăsat să te slăbeşti!
Când chiar fiii-ţi te ucide,
Ce blestemi pe cel străin?
Ţara mea se sinucide!
Moartea este-n al ei sân!
Fiii tăi nu vor dreptatea,
S-a văzut atâţia ani!
Ei invoacă libertatea
Ca să fie ei tirani!
Către-acestea, dragă ţară,
Tu poţi încă a trăi,
Numai cei ce te-ncărcară,
Numai ei vor veştezi.
Astfel toamna când soseşte
Frunzele în pomi pălesc,
Vântul aspru le răpeşte,
Putrede se risipesc.
Dar când primăvara vine
Pomul a reînverzit,
Paseri cu cântări sublime
Nouă viaţă i-a vestit.


Doamne,ocrotește-i pe români!