marți, 21 mai 2019

Trăieşte, iubeşte şi iartă-Marin Bunget

Trăieşte,
Nu pune la viaţă
Cuvântul povară,
Că viaţa-i o zi,
Trăieşte-o din plin
Din zori până-n seară.
Trăieşte alături de tot
Ce trăieşte
Şi umblă şi zboară
Şi cântă şi creşte.
Vezi firul de iarbă
Cum sparge pământul
Şi frunza de tei
Cum o leagănă vântul.
Ascultă izvorul
Cum curge în râu,


Iubirea de prunc…
Şi mirosul de grâu.
Te pierde prin ele
Şi mergi mai departe.
Nu pune la viaţă
Ideea de moarte. 
Iubeşte, 
Iubeşte pământul
Şi cerul şi marea.
Iubeşte cuvântul
Ce-ascunde uitarea.
Iubeşte şi-arată
Cât poţi să iubeşti…
Şi-mparte iubire
De vrei să primeşti.
Iubeşte şi ura,
Iubeşte-o de poţi
Şi-ascunde-o în tine
Că ură au toţi.


Iartă…
Acolo unde iertarea
E ruptă din tine…
Şi simte-i puterea-n suspine
Ce mor. În gânduri ce cresc
Pentru-aceeaşi iertare.
În tot ce se naşte
Trăieşte şi moare.
În zile ce trec
Şi nu te mai ceartă,
Trăieşte,
Iubeşte şi iartă.  

vineri, 17 mai 2019

Luna ca o labă de pisică-Radu Cristian Constantin

Luna, ca o labă tristă de pisică sau de pumă, se coboară peste marea care face numai spumă. Barca, legănându-și trompa, stă legată de țăruș, iar pe mal, dintr-o pubelă, s-a ivit un pescăruș. Pe faleză trec agale doi ciocoi care dezmint faptul că ne ies pe tâmple firișoare de argint. Stelele aștern pe boltă felinare de catarg și se-aud la țărmul mării valurile cum se sparg. Lună, tu, stăpâna lumii, cu orare ca de fus, ocrotește-i pe delfinii care dorm cu burta-n sus! O lumină selenară nu-i o lampă de neon. Beau pe plajă-ndrăgostiții coniac Napoleon. Fetele seduc băieții sărutându-i fin pe bot, apoi pleacă la plimbare cu neptunii lor cu tot. În curând, în depărtare, poate va reverbera cântecul unor sirene de Salvare sau ceva. Parcă viețile ni-s date ca un foc mărunt de paie. Luna varsă peste toate voluptoasa ei copaie. 

joi, 16 mai 2019

Umbre-George Filip

nu călcaţi pe umbre, umbra
e a voastră temporar
umbra-ţi şade la picioare
cât eşti viu prin calendar
credincioasă ca un câine
stă în lanţul nevăzut
cine ne-a legat de umbre
niciodată n-am ştiut
caii şi stejarii-au umbre
florile de pe mormânt
gâzele, copiii, dorul
stau la umbra unui sfânt
umbra Lunii - şarlatană
tăinuie poeţi şi hoţi
şi-n eclipsele-i arare
ea ne dă umbră la toţi
marea, cât e ea de mare
poartă umbre-n orice val
uneori prin naufragii
strigăm umbra unui mal
umbre, umbre infinite
ce ne pasc nedomoliţi
iar de supărăm destinul
stăm la umbra lui umbriţi
doar Hristosul n-are umbră
umbra lui şi-a nimănuia
dar creştinii-i cerşim umbra
în amin şi aleluia…

miercuri, 15 mai 2019

Te-am găsit-Val Răzeşu

 Eu te-am găsit când ziua, obosită,
Îşi furişa tăcerea către cer.
Şi m-ai făcut maestru lutier,
Vioara mea, din noaptea nevenită.

A tot cioplit în carnea mea durută
Privirea ta, simțindu-şi Nevăzutul,
Cum înfloreşte-n partea stângă lutul
Sorbind din ochi lumina ne-ncepută.

Nu s-a-ntâmplat în lume, niciodată,
Vioara să-şi sărute lutierul,
Să facă mai albastru cerul
O melodie nouă, încă necântată.

Doar te şoptesc cu note de vecie,
În clipa asta aş putea să mor,
Ar fi un vis că te sărut uşor
Şi, Dumnezeu pe partitură scrie...

Cântec despre macii roşii -Boris Ioachim

Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când adie vântul, într-o amiază caldă,
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu -
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?

Par, macii, sânge proaspăt – ca sângele prelins
Din torturate trupuri, de primi martiri creştini...
Sublim pătează câmpul – de-un verde viu, aprins –
Şi –adânc mă înfioară – de aceea-mi par divini.

Înseninat de vântul, ce fruntea-mi răcoreşte,
Pe când în ochi, îmi joacă, o veselă sclipire,
Scrutez peisaju-acesta – pictat dumnezeieşte –
Şi-n sufletul meu, pacea, se-mbină cu iubire...

Iubire pentru oameni – ce simţământ deplin! –
Căci simt că-i iert pe semeni – pe mine că mă iert...
Mă simt şi serv şi rege, sub marea de senin –
Perfectă e natura – cum Dumnezeu mi-e cert.

Pe câmpuri, pe făgaşe, pe margine de şleau –
Modest cresc macii roşii – şi-atât de delicaţi!
Că–s o minune-n sine, nicicum, habar nu au –
Şi nici nu bagă-n seamă – că-n seamă nu-s băgaţi.

Sublimi - precum natura, şi roşii – sânge-pur,
Simbolizând iubirea şi jertfa – totodat',
Stingheri sunt macii-aceştia, sub cerul plin de-azur –
Emblema inocenţei şi-a gândului curat.

În ziua-n care câmpul nu-i va mai izvodi,
Nici grâul – pâinea lumii – în spic nu va da rod...
Atuncea, lumea noastră, ori se va prăbuşi –
Ori primeni-va-şi faţa cu-n nou, curat, norod...

... Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă –
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!...

Floarea din asfalt-Alexandra Svet

Mai!

Mai încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieşit. De o mie de ori.
Mai nădăjduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.
Mai cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.
Mai rămân puţin. Chiar dacă îmi vine să fug.
Mai zâmbesc, totuşi. Chiar dacă îmi vine să plâng.
Mai mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.
Mai cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.
Mai insist. Chiar dacă îmi vine să renunţ.
Mai visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.
Mai cred în frumos. Chiar şi când mă înconjoară urâtul.
Mai vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.
Mai lupt să mă înalţ. Chiar dacă lanţuri grele mă ţin pe pământ.
Mai merg puţin. Chiar dacă am obosit.
Mai lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat şi eu de câte cusururi am.
Mai cred în mine un pic. Chiar şi când îmi pare imposibil să o fac.
Mai iubesc. Chiar şi când nu primesc răspuns.
Mă mai las iubită. Chiar dacă mi se pare că nu merit.
Mai iert. Chiar dacă cred că nu mai pot.
Mai cred, nădăjduiesc şi stărui. Chiar dacă spui că n-am în ce.

Mă ridic. Mă mai ridic. Chiar dacă cred că nu mai pot. Cum să renunţ? Acum, în mai?

E mai şi în inima mea.
Din ce în ce mai mai...


duminică, 12 mai 2019

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?-Adrian Păunescu


Ce faci la ora când mi-e dor de tine
Și niciun fel de răni nu te opresc
Să-mi reconstitui trupul în ruine
Și să-mi refaci tot viciul omenesc?

Ești țipătul plăcerii îndrăznețe
Și te implor, ca într-un turn complex,
Să-mi regăsesc plăceri din tinerețe,
Să-mi pun cu moartea focul meu în sex.

Mi-e teamă de o vârstă fără milă
Când am să cad la pragul tău, înfrânt,
Și-ai să-mi dedici tandrețea ta umilă
Să mă mai scol nebun de la pământ.

Nu știu ce faci când eu îți caut gura,
Cu nebunia de soldat bătrân,
Ce-și vindecă în cer harababura
Și-mi dai motiv în viață să rămân.

Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are niciun rost,
Te recompun cu gust de mere coapte
Și nici nu știu, de fapt, ce fruct ai fost.

Eu te iubesc cu lipsa de rușine
A unei făr’delegi cu chipul tău
Și-atât cât te blestem, îmi este bine
Și-atunci când nu te simt, îmi este rău.

De sus, din avionul ce m-aduce
În vatra ta, te văd și te rescriu,
Ești condamnată la aceeași cruce
Pe care-mi este scris să mă simt viu.

Și nu-nțeleg ce poți acolo face
Fără întregul meu absurd blestem,
Hai, neagra mea, arată-te încoace
Și-aș vrea sorbindu-ți noaptea să mă tem.

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
Te gust pe nesimțite și mi-e bine
Și te găsesc intrată în pământ.

Eu simt că mor păzindu-te de toate
Și n-am să mai rezist măcar un ceas
Să te culeg din tot ce nu se poate
Și să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.

O, negricioasă fără de lumină,
Mă tem că, într-o noapte, vei pleca
Și-atunci te rog, din marea mea ruină,
Închide viața mea cu viața ta.

vineri, 10 mai 2019

Fără titlu-Radu Constantin

Se face joi din miercuri-noapte,
dar lung e drumul până-n zori.
Va răsări la ora șapte
un soare-ncercănat de nori.
Pe-aici a mai trecut furtuna.
Eu cum să vin dac-am plecat?
La mine urlă noaptea Luna
ca la un lup însingurat.
Ia-ți o țigară și-o valhală,
prin valea umbrei când te plimbi...
E vremea cvasi-mormântală
să dea și ceasul niște limbi.
Larevederile-s cu mine.
Și berea și niște tristeți.
Haloului luminii line
o să-i consacru dimineți.
Adio-i prețul trebuinței
de-a fi cu nimeni nicăieri
și din cotloanele ființei
se-ntrupă umbrele de ieri.
Te las o veșnicie, două,
să-ți amintești acele seri
în care ne uitam cum plouă
rostind, așa, niște tăceri...
Dar parcă nici n-am fost pe-aicea,
sau dac-am fost, am fost plecat.
Strigoiul ăsta e matricea
sentimentalului bărbat.
În fiecare dintre atrii
veni senzația de gol,
căci eu sunt rob al unei patrii
făcute numai din alcool.
Și cei din jur asistă minimi
la viețile ca niște prăzi,
când ies satanele din inimi
și umblă brambura pe străzi.
Nici nu mai știm acuma unde
și-n ce persoane locuim.
Suntem bisericile scunde
în care stăm și drăcuim.
E multă neînsuflețire
prin preajma arborilor goi.
Profesorul de despărțire
pășește iarăși lângă noi.
Își pierde noaptea catifeaua,
dar urbea doarme dinadins.
Străine, s-a răcit cafeaua
și felinarele s-au stins.
Configurăm, însă-n esență
rămânem disperați și triști,
în toată-această existență
ca un hotel de navetiști.
Mirambolăm cu efemerul
avânt al micului soroc
și rătăcim prin cartierul
imaginarului noroc.
Poemele-s amfetamine,
iar șerpii de oțel cu scări
sunt trenuri ce-au făcut din mine
o simplă gară de plecări.
E joi și parc-aud un tunet,
de nu cumva i-o notă din
sfâșietorul nostru sunet
cu care mai vibrăm puțin.
E lung răgaz de când mă-ntunec
și-s ani de când am pribegit
și zilele îmi fug și lunec
spre vremea fără de sfârșit.
Cum face inima-n cădere
o frunză-n vânt dintr-un soldat...
Și cum să-i spui la revedere
cuiva pe care l-ai trădat?
Ne naștem și ne ducem singuri
sub lespezile de beton
și viața-i un șirag de linguri
pe o rochiță de carton.
Ca un miros de mere coapte
trecu micuțul stol de ani.
Și-acuma stau să scriu în noapte,
să mă citească trei țărani.
Ca o iubită dintr-a șaptea,
ce-a fost în urma ta s-a dus.
Și-n ziua când te-apucă noaptea,
n-a mai rămas nimic de spus.
Pe-o apă mare -zic părinții-
mergea desculț Iisus Hristos.
Un fel cam nelalocul minții
de-a merge cineva pe jos.
Sunt o ființă rătăcită
și n-o ști nimeni că m-am dus
cu o-ntrebare nerostită:
de ce m-ai părăsit, Iisus?
Ceva, din negură, mă cheamă.
Și sunt rănit în locul stâng.
E ora două și mi-e teamă.
Dar nu pot învăța să plâng.
OK, e umbra morții oarbă.
Și vom purcede la uscat.
Din alții poate crește iarbă.
Din mine va țâșni muscat.
Iar într-o zi de vară, poate,
va poposi un trecător,
un om cu buzele crăpate,
să bea muscat de la izvor.
Adu-ți aminte, Zeneido,
dintr-un trecut imaginar,
că seara, la Grădina Lido,
lingeam și noi câte-un pahar...
Era o epocă străină,
o lume veche, la amurg,
c-o atitudine cretină
de ochi care pândeau în burg.
Parcursă cu seninătate.
Cu gustul ei de interzis.
Treceau gagicile-nflorate
ca niște fulgere de vis.
Era o vreme nesătulă.
Și noi priveam spre depărtări
și vodcă se găsea destulă
și seara răsunau chitări.
Trecură vară după vară
de parc-au fost doar săptămâni.
O flăcăruie lapidară.
Și brusc, am devenit bătrâni.
La revedere, noapte bună
din dreptul ultimului prag!
Străbat eclipsa mea de Lună
tremurător și mă retrag.
Mi-a mai rămas atâta viață
câtă mi-e mie de folos
să beau ceva de dimineață.
O bere cu Iisus Hristos.
La o măsuță neagră. Hasta
siempre, naibii, pe Știrbei,
dacă cumva la ora asta
găsești deschis unde să bei.
Se va sfârși ocazionalul
și enigmaticul cordon.
Nu știe vinerea pumnalul
să-i spună inimii pardon.
Nu pot să dau nici socoteală
și nici vreo lacrimă să storc
pentru recesia totală
din care nu mă mai întorc.
Eu nu văd punte cu suspine,
ci doar un trecător răzleț.
Eu văd soldatul vechi din mine
privindu-și moartea cu dispreț.
Când bezna te sortește pradă
cu fără-marginile ei,
tu nu mai stai pe nicio stradă,
ci doar pe una din alei.
Le pasă mărilor de valul
care se sparge în nisip?
Rămâi un nume sub ovalul
pe care ți-au lipit un chip.
Nu știe limpede niciunul
ce iau letargicii cu ei.
Poate un vis. Poate parfumul
nostalgic al unei femei.
Acolo unde nu-i durere,
devine totul monoton,
nu se desface nicio bere,
nu sună niciun telefon.
Scrisorile de altădată
cad pradă unei dislexii.
Persoana ta dezafectată
pornește printre galaxii.
La revedere! Noaptea bună!
Ne ducem fără un cuvânt.
Ca luați de vântul care-adună
căzute frunze la pământ.
Iertarea să ne fie dată,
la un final de socoteli,
pentru ocazia ratată
și pentru marile greșeli...
Vei ști, când lumea se disipă,
că totul, până să te duci,
a fost o trecere de-o clipă
deasupra unui cuib de cuci.
Având în față doar cohorta
de stele ce-au murit în zbor,
vei ști că n-ai avut escorta
vreunui înger păzitor.
Când va veni bătrână doamnă.
Să-i dai și ei niște bănuți.
Pe dușumelele de toamnă
din sala pașilor pierduți.
Într-o teribilă tăcere.
Cu nimenea dintre femei
care să-și ia la revedere,
să fluture baticul ei.
Lăsat așa, la ceas de seară,
depresiei de la sfârșit,
ca o ursoaică bipolară
care-a venit și te-a halit.
Și uite, vine-o dimineață
de joi sau de ceva grăbit,
iar pâlpâirile de viață,
dorința de-a mai fi iubit,
îți dau o stare de-nviere
și pleci cu micile poveri
din rucsacul cu câtă bere
a mai rămas în el de ieri.
Și sub întâia zilei rază,
când zorii se ivesc tăcuți,
visezi că moartea-ngenunchează,
rugându-te lasciv s-o fuți.
Acesta-i chipul ce-l desfigur
și care mi-a rămas anost.
Ceva o să se-ntâmple sigur,
ca orice lucru când ești prost.
Mereu ceva se tot întâmplă,
în simbioticul consemn,
țeavă fierbinte lângă tâmplă
și umăr țeapăn lângă lemn.
La revedere, bună ziua...
Sunt un drumeț fără popas
care se-agață de târziua
speranță ce i-a mai rămas.
Eu singur astăzi cu nevoia
de gol, căci se va releva
dorința de-a desface joia
vreo patru sticle de ceva.
Mă uit la voi din depărtare,
ca-n orice joi de dimineți,
simțind din ce in ce mai tare
neterminatele tristeți.
Voi contempla de la fereastră
acei scrijelitori mizeri
care aduc la dumneavoastră
literatură de frizeri.
Eu joia doar înec corăbii,
ca-ntr-o eroare de sistem.
Dar dacă-nfigi în mine săbii,
va curge sigur un poem.
Iar dacă-ncep să sune goarne
de prin infern... comment ca va...
Apucă taurul de coarne!
Apucă-l, totuși, de ceva!
La revedere... Noapte bună...
Se-aud acuma niște roți.
Trăim o epocă nebună
în care vom muri cam toți.
Cât despre vremuri și destine,
stă-n grija bieților rămași.
O, ce potopuri după mine
vor mai veni peste urmași...
La revedere... Plec acasă...
Vecinii nu mă mai iubeau...
Voi pune berile pe masă
și-ntr-un final o să le beau.
Cât despre tranzitul integru,
când lumile s-au disipat,
nimic nu-i chiar atât de negru
cum pare când privești crispat.
O răsări zenitamente,
din lut, uitare și gunoi,
un soi de dolce far niente
al ce va fi rămas din noi.
Tristețea, ca demers în sine,
e teritoriul inamic,
atins de nostalgii -puține-
și malversații de nimic.
Am încercat. La revedere...
Luceferi asfințesc în zori.
Ascunde-mi sticlele de bere
în cimitire de cocori!
Voi locui poate-ntr-o casă
de nor de lângă Carul Mic,
nemaigândindu-mă că-mi pasă
de-aproape totul sau nimic.
Acolo unde nu-i nici trupul.
Și Luna nu mă va vedea
ca să-mi trezească mie lupul
licantropiile din ea.

joi, 9 mai 2019

Timpul-Cezar Baltag





Știu, răcoarea copleșește mâna,
Obosesc izvoarele din vine,
La apusul soarelui, țărâna
Își așterne umbra peste mine.

Arderi se topesc abia-ncepute,
Brațul scapă vâsla prea curînd,
Trupul zvelt mi-l seceră prea iute
Trupul nevăzut alunecând,

Dar destul! Cu fruntea voi răzbi,-
Cerb al zării fulgerând în salt –
Să despic în rotitoarea zi
Drum elastic clipei și înalt.

Din arborescentul creștet n-o să-mi scape
Timpul, snop de arderi rectilinii,
Când țâșnirea mea va fi aproape
De viteza fulgerată a luminii.