Fără titlu-Radu Constantin

Se face joi din miercuri-noapte,
dar lung e drumul până-n zori.
Va răsări la ora șapte
un soare-ncercănat de nori.
Pe-aici a mai trecut furtuna.
Eu cum să vin dac-am plecat?
La mine urlă noaptea Luna
ca la un lup însingurat.
Ia-ți o țigară și-o valhală,
prin valea umbrei când te plimbi...
E vremea cvasi-mormântală
să dea și ceasul niște limbi.
Larevederile-s cu mine.
Și berea și niște tristeți.
Haloului luminii line
o să-i consacru dimineți.
Adio-i prețul trebuinței
de-a fi cu nimeni nicăieri
și din cotloanele ființei
se-ntrupă umbrele de ieri.
Te las o veșnicie, două,
să-ți amintești acele seri
în care ne uitam cum plouă
rostind, așa, niște tăceri...
Dar parcă nici n-am fost pe-aicea,
sau dac-am fost, am fost plecat.
Strigoiul ăsta e matricea
sentimentalului bărbat.
În fiecare dintre atrii
veni senzația de gol,
căci eu sunt rob al unei patrii
făcute numai din alcool.
Și cei din jur asistă minimi
la viețile ca niște prăzi,
când ies satanele din inimi
și umblă brambura pe străzi.
Nici nu mai știm acuma unde
și-n ce persoane locuim.
Suntem bisericile scunde
în care stăm și drăcuim.
E multă neînsuflețire
prin preajma arborilor goi.
Profesorul de despărțire
pășește iarăși lângă noi.
Își pierde noaptea catifeaua,
dar urbea doarme dinadins.
Străine, s-a răcit cafeaua
și felinarele s-au stins.
Configurăm, însă-n esență
rămânem disperați și triști,
în toată-această existență
ca un hotel de navetiști.
Mirambolăm cu efemerul
avânt al micului soroc
și rătăcim prin cartierul
imaginarului noroc.
Poemele-s amfetamine,
iar șerpii de oțel cu scări
sunt trenuri ce-au făcut din mine
o simplă gară de plecări.
E joi și parc-aud un tunet,
de nu cumva i-o notă din
sfâșietorul nostru sunet
cu care mai vibrăm puțin.
E lung răgaz de când mă-ntunec
și-s ani de când am pribegit
și zilele îmi fug și lunec
spre vremea fără de sfârșit.
Cum face inima-n cădere
o frunză-n vânt dintr-un soldat...
Și cum să-i spui la revedere
cuiva pe care l-ai trădat?
Ne naștem și ne ducem singuri
sub lespezile de beton
și viața-i un șirag de linguri
pe o rochiță de carton.
Ca un miros de mere coapte
trecu micuțul stol de ani.
Și-acuma stau să scriu în noapte,
să mă citească trei țărani.
Ca o iubită dintr-a șaptea,
ce-a fost în urma ta s-a dus.
Și-n ziua când te-apucă noaptea,
n-a mai rămas nimic de spus.
Pe-o apă mare -zic părinții-
mergea desculț Iisus Hristos.
Un fel cam nelalocul minții
de-a merge cineva pe jos.
Sunt o ființă rătăcită
și n-o ști nimeni că m-am dus
cu o-ntrebare nerostită:
de ce m-ai părăsit, Iisus?
Ceva, din negură, mă cheamă.
Și sunt rănit în locul stâng.
E ora două și mi-e teamă.
Dar nu pot învăța să plâng.
OK, e umbra morții oarbă.
Și vom purcede la uscat.
Din alții poate crește iarbă.
Din mine va țâșni muscat.
Iar într-o zi de vară, poate,
va poposi un trecător,
un om cu buzele crăpate,
să bea muscat de la izvor.
Adu-ți aminte, Zeneido,
dintr-un trecut imaginar,
că seara, la Grădina Lido,
lingeam și noi câte-un pahar...
Era o epocă străină,
o lume veche, la amurg,
c-o atitudine cretină
de ochi care pândeau în burg.
Parcursă cu seninătate.
Cu gustul ei de interzis.
Treceau gagicile-nflorate
ca niște fulgere de vis.
Era o vreme nesătulă.
Și noi priveam spre depărtări
și vodcă se găsea destulă
și seara răsunau chitări.
Trecură vară după vară
de parc-au fost doar săptămâni.
O flăcăruie lapidară.
Și brusc, am devenit bătrâni.
La revedere, noapte bună
din dreptul ultimului prag!
Străbat eclipsa mea de Lună
tremurător și mă retrag.
Mi-a mai rămas atâta viață
câtă mi-e mie de folos
să beau ceva de dimineață.
O bere cu Iisus Hristos.
La o măsuță neagră. Hasta
siempre, naibii, pe Știrbei,
dacă cumva la ora asta
găsești deschis unde să bei.
Se va sfârși ocazionalul
și enigmaticul cordon.
Nu știe vinerea pumnalul
să-i spună inimii pardon.
Nu pot să dau nici socoteală
și nici vreo lacrimă să storc
pentru recesia totală
din care nu mă mai întorc.
Eu nu văd punte cu suspine,
ci doar un trecător răzleț.
Eu văd soldatul vechi din mine
privindu-și moartea cu dispreț.
Când bezna te sortește pradă
cu fără-marginile ei,
tu nu mai stai pe nicio stradă,
ci doar pe una din alei.
Le pasă mărilor de valul
care se sparge în nisip?
Rămâi un nume sub ovalul
pe care ți-au lipit un chip.
Nu știe limpede niciunul
ce iau letargicii cu ei.
Poate un vis. Poate parfumul
nostalgic al unei femei.
Acolo unde nu-i durere,
devine totul monoton,
nu se desface nicio bere,
nu sună niciun telefon.
Scrisorile de altădată
cad pradă unei dislexii.
Persoana ta dezafectată
pornește printre galaxii.
La revedere! Noaptea bună!
Ne ducem fără un cuvânt.
Ca luați de vântul care-adună
căzute frunze la pământ.
Iertarea să ne fie dată,
la un final de socoteli,
pentru ocazia ratată
și pentru marile greșeli...
Vei ști, când lumea se disipă,
că totul, până să te duci,
a fost o trecere de-o clipă
deasupra unui cuib de cuci.
Având în față doar cohorta
de stele ce-au murit în zbor,
vei ști că n-ai avut escorta
vreunui înger păzitor.
Când va veni bătrână doamnă.
Să-i dai și ei niște bănuți.
Pe dușumelele de toamnă
din sala pașilor pierduți.
Într-o teribilă tăcere.
Cu nimenea dintre femei
care să-și ia la revedere,
să fluture baticul ei.
Lăsat așa, la ceas de seară,
depresiei de la sfârșit,
ca o ursoaică bipolară
care-a venit și te-a halit.
Și uite, vine-o dimineață
de joi sau de ceva grăbit,
iar pâlpâirile de viață,
dorința de-a mai fi iubit,
îți dau o stare de-nviere
și pleci cu micile poveri
din rucsacul cu câtă bere
a mai rămas în el de ieri.
Și sub întâia zilei rază,
când zorii se ivesc tăcuți,
visezi că moartea-ngenunchează,
rugându-te lasciv s-o fuți.
Acesta-i chipul ce-l desfigur
și care mi-a rămas anost.
Ceva o să se-ntâmple sigur,
ca orice lucru când ești prost.
Mereu ceva se tot întâmplă,
în simbioticul consemn,
țeavă fierbinte lângă tâmplă
și umăr țeapăn lângă lemn.
La revedere, bună ziua...
Sunt un drumeț fără popas
care se-agață de târziua
speranță ce i-a mai rămas.
Eu singur astăzi cu nevoia
de gol, căci se va releva
dorința de-a desface joia
vreo patru sticle de ceva.
Mă uit la voi din depărtare,
ca-n orice joi de dimineți,
simțind din ce in ce mai tare
neterminatele tristeți.
Voi contempla de la fereastră
acei scrijelitori mizeri
care aduc la dumneavoastră
literatură de frizeri.
Eu joia doar înec corăbii,
ca-ntr-o eroare de sistem.
Dar dacă-nfigi în mine săbii,
va curge sigur un poem.
Iar dacă-ncep să sune goarne
de prin infern... comment ca va...
Apucă taurul de coarne!
Apucă-l, totuși, de ceva!
La revedere... Noapte bună...
Se-aud acuma niște roți.
Trăim o epocă nebună
în care vom muri cam toți.
Cât despre vremuri și destine,
stă-n grija bieților rămași.
O, ce potopuri după mine
vor mai veni peste urmași...
La revedere... Plec acasă...
Vecinii nu mă mai iubeau...
Voi pune berile pe masă
și-ntr-un final o să le beau.
Cât despre tranzitul integru,
când lumile s-au disipat,
nimic nu-i chiar atât de negru
cum pare când privești crispat.
O răsări zenitamente,
din lut, uitare și gunoi,
un soi de dolce far niente
al ce va fi rămas din noi.
Tristețea, ca demers în sine,
e teritoriul inamic,
atins de nostalgii -puține-
și malversații de nimic.
Am încercat. La revedere...
Luceferi asfințesc în zori.
Ascunde-mi sticlele de bere
în cimitire de cocori!
Voi locui poate-ntr-o casă
de nor de lângă Carul Mic,
nemaigândindu-mă că-mi pasă
de-aproape totul sau nimic.
Acolo unde nu-i nici trupul.
Și Luna nu mă va vedea
ca să-mi trezească mie lupul
licantropiile din ea.