duminică, 21 martie 2021

Lumina-Tudor Arghezi

 

Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.

Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.

Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui. Fiecare om vorbeşte, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul, şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui.

Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za şi ascunde-ţi ochii în coif, şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.

Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.

În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.

De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e... 

Vasile Voiculescu-Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică...

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...

- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea - eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!

- Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea...

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier...

- "Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă" - Ah, gemui, pier...

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

 

De dragoste, de primavară -Adrian Păunescu

 

Vine primăvara iarăşi peste noi,

Vine de departe, vine de aproape,

Oameni de zăpadă pleacă înapoi,

Înapoi în lacrimi, înapoi în ape.


Trec peste câmpie carele de flori,

Urcă înspre munte verguri de lumină,

Ne simţim deodată iar nemuritori,

Poate orice boală peste noi să vină.


Se aude plânsul mamelor din veac,

Se aude brațul bărbătesc de tată

Care dă cu barda iarăşi pe arac

Ca să fie vița lumii luminată.


Primăvara cade peste noi adânc,

N-o vom duce-n braţe, o vom duce-n sânge,

Mugurii pe ramuri au născut şi plâng,

Un cocor deasupra revenirii plânge.


Iarăși florărese, fac măcel curat,

Ghioceii, lumii dându-i de vânzare,

Ceasurile-n turnuri s-au iluminat,

Bate câte-un clopot, un bătrân mai moare.


Eu de mine însumi ce mai pot să spun,

Te iubesc ca-n clipa întâlnirii noastre

Cu banalitatea lucrului cel bun

Care mișcă inimi și îngheață astre.


Stau de gardă lumii, creierului ei,

N-am, se vede, dreptul să îl las să moară

Chiar iubindu-ți ochii, sfânto-ntre femei,

Restul e tăcere, restu-i primăvară.

Lași mirosul tău în aer -Nichita Stănescu


 "Lași mirosul tău în aer

de metal și de femeie

și de car încins pe lutul

al întinderii caldee,

de coloană viitoare

dintr-un secol nenăscut

de zid ars de o văpaie

care-o arse și pe Ruth.

Și îmi pari că ești aievea

ploaie aspră,fraged nor

dulcea mea antichitate

dintr-un secol viitor."

Nichita Stănescu